Tot acest material a plecat, de fapt, de la o fotografie, de la o curiozitate, de la un context de împrejurări. Eram curioasă a ști de unde apar câteva dintre obiectele folosite la o sfințire de biserică, cine sunt cei care au treabă cu ele și ce fac ei în viața de zi cu zi. Nu mi-am răspuns la întrebări în ziua cu pricina dar nu a trecut mult și răspunsurile au venit ele la mine, firesc, de parcă atâta ar fi așteptat. Așa l-am cunoscut și pe Eugen Ivuț, student teolog, student mai întâi la Oradea, apoi la Roma, pe care deja îl știam bine, cu ale lui, atunci când ne-am strâns, finalmente, mâna, la clasicul loc de întâlnire ”la Obelisc”, pe pământurile Vaticanului. Ajunsesem la sfințirea bisericii greco-catolice din Bădăcin, satul lui Iuliu Maniu, vara asta. Era foarte multă lume și curgeau tot felul de chestii interesante în jur, dar mereu mai rămâne timp să prinzi și câte ceva ce nu așteptai, să te lași surprins. Și așa i-am văzut pe cei din preajma episcopului Virgil Bercea, din Oradea, care sfințise biserica.
Cunoșteam obiectele care trebuie să fie pe și pe lângă episcop dar niciodată nu îmi pusesem, încă, întrebarea cum ajung ornatele și restul ”accesoriilor” acolo, că, până la urmă, și asta e o treabă importantă. Și atunci, după slujbă, mi-a atras atenția ”țilindrul” negru în care nu putea fi altceva decât mitra episcopală. Și mai erau câteva cutii, sau valijoare, sau cum s-or fi numind ele, în care câțiva tineri duceau ”elementele” în legătură cu care crescusem curiozități.
Și pentru că mi s-au părut simpatice ”recipientele” respective, am făcut și o poză-două, pentru a avea fețele celor care se îndeletniciseră cu ele, promițându-mi că o să fac astfel încât să vină vremea să îi întreb de ele. Cândva. Și am uitat.
Apoi, cândva, la o vizită la Lugoj, pe undeva aproape de biroul episcopului, într-o încăpere mică ce avea ușa deschisă, am revăzut ”țilindrul” negru de dus mitra, ca pentru un joben, și mi-am reamintit că îmi sărise în ochi și la Bădăcin, și că… tare mi-ar trebui și mie așa ceva pentru câteva din pălăriile mele. Dar, iar, m-am luat cu cele ale momentului și am uitat și acest gând.
Apariția lui Eugen
Dar universul complotează pe la spatele nostru, noi semănând semințele gândurilor, și numai ce te trezești că îți atârnă în față o cracă ce deja are fructe, și nici nu știai că poți să mulțumești pentru asta adierii tale de gând din trecut. Așa a fost și cu Eugen și cu Grațian, cei doi pe care îi fotografiasem la Bădăcin, și cu care, până la urmă, am ajuns să cresc câte o frumoasă amiciție.
Eugen m-a căutat el, fără să știe că, de fapt, plănuisem să îl găsesc cândva. M-am trezit cu un e-mail de la el prin care mă ruga să-i dau niște poze de la Bădăcin. Am rămas mască atunci când am văzut că venise singur. De fapt, un cunoscut comun al nostru trimisese un mail mai multor persoane în care se vedeau adresele, Eugen îmi știa numele și…
…și de aici a început comunicarea. Sigur că i-am dat poze de la Bădăcin. Și mi-a dat și el o groază de poze de prin tot felul de locuri. Și mi-am dat seama că îi știam blogul, http://credintanoastraesteviatanoastra.blogspot.com/ numit așa după linia cardinalului Iuliu Hossu. Și ne-am pus să și vorbim. Pe mess, ca tot omul.
Eugen are 22 de ani, eu am 37. Nu am văzut niciodată vârsta ca un criteriu al distanței unilaterale impuse în comunicare. Așa că m-am adresat lui cu ”dumneavoastră”. Mi-a spus să îl tutuiesc. Atunci a trebuit să negociez preț de o jumătate de pagină de word ca povestea asta să se întâmple reciproc. Eugen s-a arătat de la început drept un om politicos, deși cam scurt la comunicare, după gustul meu. Așa că a trebuit să încerc un mic șantaj: ”Dacă nu îmi spui pe nume, va trebui să revin și eu la ”dumneavoastră” și te vei simți stânjenit. Așadar…?”
Până la urmă totul a curs ca și cum ne-am fi știut de ani de zile. Eugen mi-a povestit despre ”recipientul pentru mitră” și despre celelalte misterioase obiecte, și despre cum ajung ele dintr-o parte în alta. Dar mi-a povestit multe și despre el, despre locul de unde vine (din județul Arad, unde am crescut și eu), despre familie, școală, apropiați, biserică, speranțele lui de viitor, profesori, preoție. Pentru că Eugen va fi preot. Preot greco-catolic – pentru că aceasta este Biserica lui și a strămoșilor lui. Pentru asta și-a început studiile la Oradea și a ajuns să le continue la Roma, din această vară.
Plecarea lui Eugen a fost de pomină. I se încurcaseră numele pe biletul de avion, cineva trebuia să se certe cu ungurii din Budapesta de la Wizz Air, m-a bucurat că a apelat la mine pentru a-l ajuta deși… logica din Timișoara nu funcționează ca logica din Budapesta, uneori. Dar după mai multe reprize de negocieri si explicații duse spre amenințări, am rezolvat și asta și Eugen a ajuns la Roma în timp util. Cu promisiunea că ne vom vedea pe acolo, când toate emoțiile acestea ale plecării (pe care le aveam și eu, pentru că la scurt timp după el trebuia să ajung la Roma și eram destul de… emoționată, ca să spun așa) se vor fi depus ca și straturi de amintire.
Și a plecat. Urma să înceapă studiile din toamnă, dar a ajuns la Roma ceva mai repede, pentru a își pune la punct italiana. Ceea ce însemna că a intrat într-un program intensiv de limbă, care îl făcea să fie puțin stresat, mai ales la început. Și totuși, am mai prins timp să discutăm mai departe, despre el, despre viitorul lui.
Și așa, mai cu o momeală retorică, mai împins efectiv de la spate, Eugen s-a pus să depene lucruri din viața sa. Dar deja nu mai era vorba despre o simplă punere laolaltă a diverselor, în sacul comun al amiciției. Mă hotărâsem să scriu despre el, și din cauza cotiturii pe care a luat-o viața lui, datorită posibilității de a studia la Roma, dar și pentru că dădusem de o poză de-a lui alături de niște copii, poză care mi-a plăcut foarte mult și de la care am pornit, de fapt, să clădesc tot eșafodajul acesta: a scrie despre viitorul preot Eugen Ivuț, da, cel cu bursa la Roma, dar și cel care deja și-a simțit un loc în toată povestea asta cu crescutul înspre preoție.
Drumul de până la Roma
Clasele IX – XII le-a făcut în Oradea, la Liceul Greco Catolic, apoi trei ani a învățat la Seminarul Greco Catolic din același oraș. Primul moment important pe care l-a trăit de când cu studenția a fost în anul întâi de studii, când a primit reverenda, adică haina neagră pe care l-am văzut folosind-o la ceremonii.
Nu înțelegeam nimic, l-am întrebat dacă nu toți studenții la teologie o au. Mi-a pus că nu, că școala a început în octombrie și că reverenda a venit de Buna Vestire, în 25 martie. Păi bun, dar nu toți o primeau? Eugen zice că nu, că s-a mai întâmplat, nu în anul lui dar a mai fost. Îi spun primul lucru ce îmi trece prin minte: că eu precis nu aș fi luat-o că m-aș fi bătut cu colegii și aș fi spart geamuri în anul întâi…
Îmi mai povestește cum era când a fost în Roma, în anul doi de studiu, în pelerinaj, cutot seminarul, și, în basilica Sf. Pavel, câțiva colegi din anul lui, împeună cu el, au depus cererea pentru a fi acceptați ca și candidați la diaconat și preoție. De fapt scrisese cererea încă din Ordadea, dar aici, la Roma, i-a fost aceptată de către Prea Sfințitul Virgil Bercea, episcopul lor, care îi conducea în acest pelerinaj. Atunci, au îngenuncheat în timpul liturghiei, și episcopul a făcut o rugăciune pentru cei care îi înaintaseră cererile, și le-a oferit binecuvântarea lui.
Mai apoi, în 16 dec 2009, a primit lectoratul, fiind cel care are grijă de strană, în biserică, în timpul slujbelor. Și, dacă totul va curge cum se așteaptă, în 6 decembrie ar ajunge ipodiacon.
Icoanele trecutului
Pe lângă cele pe care le-a primit din școală, Eugen a învățat multe de la străbunicul lui, care a fost preot în Minișul de Sus, apoi in Beliu, pe numele său Eugen Pantea. Eugen îmi povestește că, atunci când era în gimnaziu, se trezea la 6 dimineața, mergea la el în cameră și stătea la liturghie, până la 7 jumătate când mergea la școală. Dar povestea pleacă de mult mai mult înainte, de când Eugen era la grădiniță, în grupa mare, și era luat de străbunicul lui spre casă, și musai era nevoie să intre amândoi și în biserică, pentru ca cel mic să dea cu cadelnița puțin, că altfel plângea și nu îl putea trage spre casă.
L-am întrebat dacă străbunicul lui a trecut vreodată la ortodocși, ca alți preoți greco-catolici care s-au trezit cu Biserica lor scoasă în ilegalitate în 1948. Eugen spune că nu, că în timpul comunsmului, la început, moșul lui, fostul preot, stătea pe câmp, între grămezi de știuleți de porumb, și credincioșii și rudele îi aduceau acolo de mâncare. Apoi s-a angajat la o carieră de piatră iar securistul care îl căuta cel mai aprig avea să-i ajungă, după o vreme, cuscru. Doar pe patul de moarte acesta și-a cerut iertare pentru prigoană. Și a fost iertat… În 1997, PSS Virgil Bercea i-a acordat străbunicului lui Eugen titlul de canonic onorific, dându-i brâul roșu. A murit trei ani mai târziu, în 2000, la vârsta de 91 de ani.
Preotul a sesizat că strănepotul lui, Eugen, se foia prin curte făcând slujbe, și i-a intuit drumul în viață, spune studentul. Îi zic că și pe mine m-a învățat bunicul alfabetul Morse și de aia știa că nu o să mă fac telegrafistă, așa cum a lucrat el la CFR, în timpul războiului. Da, dar Eugen mai are informație, cu care plusează: el boteza câinii și făcea înmormântări puilor. Îl rog să-mi spună că nu îi omora mai întâi, special pentru asta. Râde. A învățat din relația cu străbunicul lui că un preot e bun și îi ajută pe cei din jur. Că enoriașii sunt cei importanți pentru o bicerică, și că în ei își pune sufletul preotul .
A mai avut sprijinul moral al părintelui Constantin Roman, care l-a îndrumat pentru a ajunge în Oradea. El e cel care i-a fost paroh lui Eugen din 1993 până în 2004, ca preot în Beliu. Și părinții lui Eugen i-au sesizat înclinația spre biserică, și l-au susținut pentru a putea porni pe drumul pe care și-l dorea. Părinții și frații lui îi sunt tare apropiați și sunt cei lângă care a crescut spre a fi ce este azi. Îmi spune: ”E clar că fără sprijinul și iubirea lor nu eram ce îs”. Și știu că e așa pentru că știu cum au crescut emoțiile în Eugen, înainte de despărțirea de ei, și cum începuse să nu mai vadă doar soarele Romei, spre care mergea, ci și faptul că va fi departe de cei dragi.
Din poveștile cu Eugen știu că fratele lui are 19 ani și sora lui 18, iar mama lor… ei bine, mama lor e cea care îl chema pe Eugen la gogoși, când vorbea cu mine pe mess, și-l invidiam, și îi aduc aminte de asta, când deja ajunsese la Roma. ”Da, mama e cea mai bună bucătăreasă!” – confirmă el.
Apoi mai e de pomenit Mihaela Caba, pe care eu încă n-o cunoșteam, atunci când a apărut în discuțiile mele cu Eugen. Îmi spune că Mihaela e la un masterat în comunicare, tot la Roma, și că a lucrat o vreme la Radio Maria. Și că îi e lui Eugen ca o soră. Aveam să o cunosc și pe ea, și pe alți cunoscuți ai lui Eugen în câteva zile.
”Împăcarea” din Capela Sixtină
Au venit pregătirile mele de plecare. Eugen mă rugase să-i aduc din țară o mătanie. Nu îmi e foarte clar ce e aia dar îi aduc, dacă-i musai, numai să se lase ușor smulsă de aici. Îmi explică despre ea că e ”de aia de mână”. Aha, mă prind, am mai văzut. Vrea neagră, o să-i caut neagră. Și-mi fac drum pe la catedrala ortodoxă, la mine în Timișoara.
Găsesc ce voia Eugen, o iau, o țin pe-aproape până la momentul plecării, să nu o uit pe-acasă. Și la Roma o iau peste tot cu mine, să nu o uit cumva chiar atunci când voi da de el. Și așa se mai bifează unul dintre momentele astea care nu încetează să mă uimească – eu fiind în afara ”vrăjii” lor.
Merg cu colegii de la seminarul pentru care venisem la Roma într-o vizită la Muzeele Vaticanului. După un galop susținut pe la ce a considerat ghida noastră că e de văzut, ce e drept, însoțit de cele mai extraordinare explicații pe care cineva le-ar putea primi acolo, oferite cu mult suflet și deosebită încredere în legătura dintre artă și credință (mulțumesc din suflet, Elizabeth Lev!), ajungem la Capela Sixtină.
Se termină explicațiile, eu mai fusesem, era chiar mai plin decât data trecută, așa că mă trag pe o laterală, alături de rev. John Wauck, profesor la Universitatea Pontificală Sfânta Cruce, unul dintre organizatorii cursului nostru. Părintele Wauck nu e prea înalt dar are la gât colarul de preot catolic. Bun, dublat de niște ochi albaștri pe care îi remarci de departe – deși nu știu dacă acest amănunt a avut o relevanță și pentru doamna care s-a oprit lângă noi și i-a prezentat un obiect.
L-am privit, simțind că ajung la exoftalmie, pe părintele Wauck cum a spus ceva deasupra obiectului aceluia, cred că un rozariu, câteva secunde, și a făcut semnul crucii. Spre rușinea mea, mi-a venit să râd. Mai văzusem așa ceva, adică o sfințire de obiecte, la o biserică ortodoxă, în Banatul Montan, și ținuse mult mai mult, și se întâmplase cu tot felul de giumbușlucuri. OK, întotdeauna i-am admirat pe catolici pentru ceva ce eu numesc eficiență mai mare decât a ortodocșilor. Dar… chiar așa de rapizi?
Îl întreb pe însoțitorul nostru, căruia avusesem constant grijă să-i scot peri albi cu întrebările mele, în timpul seminarului, despre momentul anterior și îmi spune că da, a sfințit acel obiect. Și-mi tună o idee. Scot ce aveam prin buzunar, adică mătania lui Eugen și un rozariu din perle gri, fratele celui cadorisit unui preot apropiat, care era încurcat în mătanie. I le întind părintelui Wauck și îl rog: ”Faci asta și pentru mine?”
Știe că nu împărțim aceeași credință, în treaba asta, și totuși are amabilitatea de a nu mă refuza. Le sfințește. Îi spun că mătania va merge la un student ce va devein preot. Îmi zâmbește. Cred că în acest moment m-a iertat și pentru curiozitățile mele jurnalistice din timpul seminarului, și pentru că nu cred în ce crede el, pentru tot – faptul că vreau să duc cuiva ceva în forma cea mai înaltă e un liant bun. Așa că mătaniile lui Eugen sunt sfințite de un preot romano-catolic, în Capela Sixtină, chiar dacă în mâna cuiva care nu crede în cele sfinte ci mai degrabă în sfințenia din bunătatea omului.
Seară cu români cu Vaticanul în fundal
Dau de Eugen așa cum ne promiseserăm, ”la obelisc”. După toată gimnastica pe care o fac prin biserici, la evenimente, pentru pozele mele, Eugen îmi știe fața, eu am deja sute de poze ale lui și cu el, am discutat îndeajuns încât să fiu o vrednică hagiografă a lui, îmi știe reacțiile destul de bine încât atunci când are nevoie de un pitt-bull, să știe că mă poate suna. Și totuși, amuzant e că de-abia acum, pe pământul Vaticanului, ne strângem mâinile și ne spunem numele, zâmbind.
E prima dată când îl văd pe Eugen fără ”rochița” aceea neagră și lungă. E primul român pe care îl întâlnesc în tura aceasta la Roma. E prima mea întâlnire la Vatican. Și totuși, toate sunt așa de simple și firești, de parcă ne-am ști de o mie de ani. Îi pun în palmă obiectul cu poveste, mătania care stătuse exact sub Sibila Delfica pentru a fi sfințită. Mai fac câteva poze cu Eugen, de teama crepusculului care tocmai diluează lumina, când apar alți doi amici ai lui Eugen – Mihaela Caba, de care îmi vorbise, și Raul Stănease.
Mihaela e genul cu lipici, cu strângere onestă de mână, cu o prețăluire rapidă pe care ți-o face, și știe deja dacă te-a pus în coșul cu mere sau în cel cu rufe pentru spălat. Iar Raul e mai introvertit, dar când zâmbește, o face foarte sincer, și îi ”ierți”, atunci, lipsa de expansivitate. În jumătate de oră plecăm din fața Catedralei Sfântului Petru și suntem toți patru gureși ca patru oameni ajunși de curând în Roma, alături de ziduri eterne, față de care doar prin arma amiciției reușești să nu te simți stingher.
Eugen nu mai e ”subiectul”, pentru partea asta de seară, fac o pauză din documentare, vorbim despre toate prostiile posibile aflate sub lună și sub soare și imediat cum ieșim din perimetrul Vaticanului, având drum comun până la o stație de metrou, găsesc cu Mihaela îndeajuns de multe lucruri comune ”de-ale fetelor” încât să-I trimitem pe băieți în față și să ne hihăim în spatele lor în legătură cu lumea, cu viața, cu întâmplarea aceasta prin care am ajuns toți împreună, cu îndeajuns de multe de împărțit încât să punem bazele unei amiciții și să ne mai și tragem câte un șold conspirativ din când în când.
”The Inquisition, what a show!”
Convenisem cu Eugen că unul dintre ei va veni a doua zi cu mine, miercuri fiind, la audiența papală. Nu de altceva dar aveam două invitații și era păcat să se piardă oportunitatea. Până la urmă, cel care a venit a doua zi dimineața la același obelisc de întâlnire, de data aceasta cu toți participanții de la seminarul meu, a fost tot Eugen.
A venit frumos, cu semnul studiilor lui teologice, adică având colarul alb la cămașa cu care era îmbrăcat. Mă bucur de întâlnirea aceasta a două lumi, mă bucur că voi fi eu mijlocitorul, tot așa cum Eugen mă introdusese în lumea lui, cu o seară înainte. Îl prezint în primul rând părintelui Wauck, și-i și spun că pe mâna lui Eugen ajunsese mătania respectivă. Eugen vorbește italiana, cât o știe acum, cu John Wauck, eu pot folosi doar engleza, ceilalți din grup oricum nu știu italiana, îl prezint pe Eugen și lor, ca tânăr student ce va devein preot greco-catolic, cei mai mulți dintre ei nu mai văzuseră un greco-catolic până acum, mă bucur că nu-l iau, totuși, pe Eugen la pipăit dar interesul lor e evident.
Cel cu care rămânem ca grup distinct, spre disperarea, oarecum, a lui Eugen, e Paul Burnell, colegul de la BBC, care are un flux al englezei mult prea rapid pentru aproape oricine care nu e nativ. Finalmente spun bancul cu ”Papa dice che no” (făcusem pariuri, în țară, până la a câtea zi de Roma ajung fără să îl spun), vorbim despre un million de lucruri, Eugen începe să se mai destindă, până când trecem de primele filtre și ajungem aproape de clădirea ”Inchiziției”, de fapt a fostei inchiziții, care își schimbase numele în Congregația pentru Doctrina Credinței, și în care fuseserăm primiți de monseniorul Charles Brown cu o seară înainte.
Este un bun prilej ca britanicul de Paul să-și aducă aminte de Mel Brooks, și interpretăm împreună un fragment din ”Istoria lumii”: ”The Inquisition, what a show, the Inquisition, here we go”. În momentul în care îl și dansăm puțin, am senzația că Eugen ar vrea să fie oriunde altundeva, dar nu cu noi, la coada celor care așteaptă intrarea la Papă. Îmi pare rău că l-am făcut să se rușineze de noi, dar un britanic cu simț debordant al umorului nu este ceva de ratat!
Întâlnirea cu punctul alb – Papa
Trecem prin toate filtrele, trecem de clădirea Inchiziției, ajungem la sala cea mare care va adăposti, azi, audiența papală. Lume și țară. Așa e dacă nu mă informez. Extrem de rar n-o fac dar uite că de data asta nu am făcut-o. Nu știam că vom fi așa de mulți, nu știam că există primejdia să trebuiască să stăm în picioare… Intrăm, îi spun lui Eugen că stau cu ochii pe el ca pe butelie, să nu ne pierdem, mai ales că și cheile și nu-mai-știu-ce de-ale lui sunt la mine în poșetă.
Coada la care am stat foarte mult timp a fost imensă, lumea s-a mișcat încet, audiența papală a început. Intrăm cu sufletul mare în sală – unul dintre cei mai importanți oameni ai planetei, Papa Benedict al XVI-lea ne vorbește. Mă dezumflu repede: Papa Benedict al XVI-lea e o haină imaculată și un zucchetto alb aflate la mare distanță de noi, cu greu prind niște poze cât de cât ok, cu zoom maxim, Papa spune ceva în mai multe limbi, nu înțeleg nimic până nu ajunge la engleză. La sfârșitul textului dintr-o limbă se amintesc grupuri mai mari de oameni care vorbesc acea limbă și sunt acolo, ei urlă, papa îi localizează și ridică mâna spre ei. Cu scuze pentru comparație, am fost să scriu și la un spectacol de streaptease masculin, și cam tot așa urlau fătucile, și nu am reușit să intru în jocul lor.
Nu reusesc nici aici, cred că nu e foarte respectuos să urli așa de față cu un papă. Dar se pare că e ceva obișnuit, e parte din meniu. Se ajunge și la engleză, la final se pomenește grupul de jurnaliști de la Universitatea Sfânta Cruce, colegii mei nu țipă, suntem oameni decenți, în ciuda cântecului despre Inchiziție pe care l-am rememorat cu Paul, Papa ridică o mână, așa, de genul ”Vă binecuvântez, ziariștilor, oricunde ați fi prin sală”, spun mai târziu unei colege ”Cred că grupul nostru e singurul care nu a zbierat”, îmi spune ”Poate n-ai zbierat tu, eu am făcut-o” – se pare că, într-adevăr, sala era imensă și ne răspândiserăm peste tot, dacă nu am auzit nimic dubios la menționarea noastră, prin apropiere.
Trece engleza, vin limbi pe care le înțeleg mai puțin sau deloc, nu am lumină pentru a prinde fețe, nu vreau să lucrez cu bliț, cu tot respectul pentru Papă și bunăvoința sa, mă plictisesc. Mă uit la Eugen – el e altfel, fața lui radiază lumină, e atent în față, pentru el soarele vine de la omul de departe cu zuchetto alb, e șeful suprem de pe pământ al Bisericii lui.
Ca să treacă timpul sun un șef puțin mai mic, pe episcopul Virgil Bercea, să îi adresez felicitări, mai întîi lui, apoi Prea Sfințitului Alexandru Mesian, episcopul Lugojului – amândoi împlinesc azi 16 ani de episcopat. Mă crispez gândindu-mă că episcopul îl va auzi pe Papă pe fundal și mă va certa că dau telefoane – dar n-are timp nici de aniversare, d-apoi de ceartă, e prins cu ceva despre care nu vom vorbi decât a doua zi, mai pe liniște – în Oradea e zi normal de muncă, doar noi, eu și Eugen, la Vatican, trăim ceva neobișnuit.
Mă răsucesc spre Eugen, îi dau un cot: ”Am vorbit cu șeful tău”. Se uită la mine, se uită spre scena din față, e nedumerit. ”Care șef?” Îl las să savureze momentul mai departe, îi spun că ne întâlnim pe hol, ies, fotografiez oamenii adunați grămezi pe la televizoare, pe sub statui, tolăniți, întinși chiar pe marmura răcoroasă, urlând chiar și de acolo când Papa ajunge să ridice mâna pentru ei.
Se termină povestea, Eugen reușește să treacă de mine fără să mă vadă, eu mă ocup cu pozatul, nu îl văd, apoi intru scurt pe la Inchiziție, la monseniorul Brown, să schimbăm câteva vorbe despre broaștele țestoase din fântâna arteziană din curte și despre dosarele României aflate pe masa congregației lor, în timp ce Eugen îmi dă sms-uri disperate pentru a își recupera cheile. Are școală. Și totuși, audiența papală, chiar de a însemnat și multă așteptate, i-a priit, e bucuros. Cam asta e o parte din ziua unui student teolog proaspăt picat în cetatea Romei – să ia cunoștință de cele care sunt publice, aici, și curg de la Papă în jos, unele împlicându-l chiar Sanctitatea Sa.
Casa limbii noastre
În următoarele zile mai dau de cei din comunitatea românească la Roma. Dau în primul rând de noii mei amici, studenții pe care îi cunoscusem deja – ne întâlnim la biserica părintelui Daniel Vereș, care ține slujbă greco-catolică în Roma, foarte aproape de Piața Navona și de universitatea la care am eu întâlnirile cu diverși reprezentanți ai Bisericii Catolice, la două-trei minute de mers pe jos.
Dau de părintele Vereș în două rânduri, prima dată fără studenți, ei deja ieșiseră din biserică, urma să ne întâlnim câteva minute mai târziu. Chiar primul moment în care intru în biserică și dau de steagul românesc este special. E o îngustime să vorbești despre patriotism atunci când băltești în țara ta, când nu ai ajuns departe și când nu ai de ce să-ți fie dor, departe fiind. Rareori îți e dor de ceva de lângă tine. Dar acolo fiind, la Roma, chiar și doar de câteva zile, însă sporovăind în fiecare zi altă limbă decât a ta, cea de acasă, dorul e o buruiană rară, care te sleiește neștiut, ca Orobanche, să spunem, rară nu pentru că n-ar fi mai peste tot ci pentru că poate purta o floare frumoasă, aparte – pentru că uneori și lucrurile care dor fac flori în sufletul nostru, reamintindu-ne de cele importante cu adevărat.
Intru la părintele Vereș, în biserica ce-mi dă cu zecimală, o biserică de sute de ani, în inima Romei, și totuși, loc pentru cei de-o limbă cu mine. Văd steagul, văd preotul, vorbisem deja cu el la telefon, încă din țară, spun ”Gata slujba?”, cumva îngălat, nu-mi place, limba parcă sparge tiparele limbii engleze în care cursese toată ziua, la seminar, și sună cumva nenatural să intru într-o superbă biserică veche din Roma și să întreb ceva în limba mea.
Dar părintele Vereș e bucuros de oaspeți, răspune, lumea se dă peste cap într-un triplu-salt amețitor și aici devine casa mea, locul limbii mele, părintele reușește cu un zâmbet, cu vorba lui care seamănă, în accent și frazare, cu a celor dragi de acasă, din zona mamei mele, să spună rapid ceea ce cred că trei ambasade n-ar reusi, doar prin statutul diplomaticesc al existenței lor: că aici este casa. Nu stărui asupra casei oferite de părintele Vereș, la Roma – voi face asta în alt material. Doar mă bucur să știu că studenții români pot avea și aici un loc de întâlnire, un sfat de primit, o ambasadă neoficială a casei.
Roma în care va rămâne Eugen
E sfânta Maria a lunii spetembrie, e onomastica Mihaelei, primește trandafiri, primesc și eu unul alb, e un sentiment bun să fii româncă, la Roma, și să te plimbi în tinhă, cu un trandafir alb în mână, alături de-ai tăi. Lumea crimelor, a tâlhăriilor, a țiganilor blamați, a prostituatelor specializate pe italieni și a politicilor europene e departe de noi, Roma e a noastră, vorbim româna fără să ne temem, ca și cum niciodată nimeni nu a fost jignit sau lovit aici doar pentru că era român. Și toate astea sunt importante, pentru viața nouă a lui Eugen, despre care scriu – pentru că acum știu că are prieteni, aproape, pentru că știu cum e drumul său, serile, când vrea să se întoarcă din centru spre casă, pentru că pe drumul său de zi cu zi multe vor fi lucrurile care îi vor bucura sufletul și îl vor face să devină un om mai bun.
Trecem împreună pe lângă monumente de mii de ani, pe care le știam până acum doar din cărți, trecem pe lângă smocurile de palmieri care mă înnebunesc pe mine, pe lângă istorie care e spartă și prinsă în valențe neștiute de atomii de oxigen care pe intră în plămâni – Eugen are șansa ca, după învățăturile străbunicului său, care i-au conturat cadrul în care vrea să-și ducă viața, deci ca preot, să poată acum să adauge la hașururi și, mai mult, să prindă și culoarea drumului pe care va merge, cizelând tot ce va fi el pe mai departe, ca preot, sub influența Orașului Etern, acolo unde îmi închipui că fiecare preot catolic poate ajunge mult mai adânc să cunoască atât rădăcinile dorințelor sale de a-și sluji semenii în acest mod cât și rădăcinile marii culturi din care se revendică.
Merg spre Piața Cavour cu noii mei cunoscuți. Mă gândesc la ce știu până acum despre Eugen. Cum a crescut el lângă străbunicul său, mlădiță tânără, lângă liliacul plecat spre pământ, pe timpul comuniștilor, dar care n-a renunțat la floarea grea și înmisresmată, și acum continuă să-și înrâurească nepotul spre floare, chiar din lumea rădăcinilor… Cum a dat el satul lui arădean pe Oradea și apoi pe Roma, ca să fie mai aproape de esența lucrurilor, de sticluțele mici cu miresme tari, ca să poată duce cu el, când va fi, un strop spre cei ce s-au căznit să-l facă să ajungă aici. Eugen nu vrea măriri și funcții în locuri în care populația se numără peste suta de mii. Vrea să devină preot, să arate lumina copiilor, ca în joaca din poză care m-a fascinat, să ducă oamenii spre bine, vrea să primească, atunci, când va fi, o parohie: ”Am învățat multe, și de la străbunicul meu, și de la paroh. N-aș avea pretenții pentru că am terminat la Roma, să vreau Catedrala din Oradea sau la Șimleu – vreau o parohie cât de mică. Am făcut pastorație cu tinerii la Șimleu, eram așa bucuros să merg la ei!”- spune el.
Mă gândesc și la episcopul lui, care i-a oferit bursa la Roma și l-a sfătuit să meargă la Urbaniana. Cred în nasul lui, ca într-un antemergător dintr-o coloană oficială, în care trebuie să ai încredere. Poate episcopul de multe ori vede și ce-ar vrea el să existe în oameni, nu ce este, având pe-aproape, ca scaiu-n lâna oii, și hahalere, dar cu Eugen cred că a nimerit bine. Mi-a duc aminte ce mi-a zis Eugen Ivuț despre ziua când urma să plece spre Roma – că purtase de două zile un gol în spomac, apoi, înaintea plecării, s-a dus la biserica din sat și s-a pus să plângă, știind că va fi departe de ai lui. Eu cred că Eugen se va întoarce cu bine, și va fi un preot bun, oricare parohie i se va da pe mână. Și că zilele Romei, de acum, în vor fi făcut pe-atunci mai înțelept, dublând valoarea candorii cu care, acum, încă mai învăluie toate din jur.
Ramona Băluțescu
