Folosirea instrumentelor în cântarea religioasă, de-a lungul istoriei
Tema referatului meu am ales-o după ce răsfoind paginile Vechiului Testament am observat cum erau aduse lui Dumnezeu laude prin cântec. Instrumentele muzicale sunt amintite pentru prima dată în Vechiul Testament în cartea Genezei: „Iubal, el a fost tatăl tuturor celor ce cântau din chitară (alăută) şi cimpoi (caval)". În cartea Numerilor, capitolul 10, versetul 2 se întâlneşte folosirea cultică a instrumentelor muzicale. Aceste instrumente sunt trâmbiţele de argint, care aveau rolul de semnalizare. Dumnezeu stabileşte reguli exacte cum trebuie folosite aceste trâmbiţe. În capitolul 10, versetul 3 Domnul le cere ca adunarea la uşa cortului să fie anunţată prin ambele trâmbiţe, chemarea la război să fie făcută cu vâlvă.
Despre căderea Ierihonului din cartea lui Iosua aflăm că cetatea se înconjoară pe o perioadă de şapte zile pentru a fi cucerită, din porunca Domnului. În primele şase zile „sună numai trâmbiţele”, iar în a şaptea zi se amplifică sunetul cu strigătul poporului, cetatea dărâmându-se de la sine. „Principala funcţie a muzicii o constituie închinarea şi mărirea lui Dumnezeu. De aceea toate cărţile Vechiului Testament abundă în îndemnuri de cântare”. În 1 Cronici capitolul 16 versetele de la 4 la 7, sunt descrise regulile stabilite de David privind lauda şi mărirea lui Dumnezeu în prezenţa chivotului. Se aleg anumite grupuri de leviţi, care sunt ănsărcinaţi cu muzica. Instrumentele amintite sunt instrumente cu coarde: alăute, harfe, ţambale. Preoţii sună din ţambale. Întâlnim aici toţi leviţii care vor avea însărcinarea de a fi cântăreţi. În 2 Cronici, capitolul 5 versetul 12 urmează un incident deosebit la sfinţirea Templului. Instrumentele folosite din nou sunt: chimvale, alăute, harfe şi trâmbiţele suflate de preoţi, „cei care cântau uniţi într-un singur glas erau adunaţi să mărească şi să laude pe Domnul, au făcut să răsune trâmbiţele, chitarele şi celelalte instrumente mărind pe Domnul”.
În cartea lui Samuel, David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harfe, alăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţambale. David doreşte să aducă chivotul la Ierusalim. Acest eveniment este organizat, sărbătorindu-se cu muzică, dans şi bucurie. El mulţumeşte Domnului prin celebra cântare „Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui. Spuneţi toate minunile Lui.”
În Psalmi sunt amintite des instrumentele muzicale. În Psalmul 68, 25 ni se spune că în frunte merg cântăreţii apoi cei ce cântă din instrumente, în mijlocul fetelor care sună din timpane. Faptul că tamburinele sunt pe mâna fetelor ne arată că este imposibil să fi fost folosite în Templu. Instrumentele muzicale erau folosite de leviţi, iar femeile nu erau prevăzute cu slujbă în Templu.
În general în textele Vechiului Testament se întâlnesc cam trei tipuri de instrumente: cu coarde (harfa, lira), de suflat (trâmbiţa cu cele trei variante: cornul berbecului, cornul drept şi cornul metalic), de percuţie (tamburina, chimvalele şi alte instrumente răsunătoare). Isaia ne profeţeşte că întoarcerea în Israel va fi însoţită de cântări, sunete de flaut şi bucurie în inimi şi Domnul va lovi cu toiagul cel de mustrare pe asirieni, fiecare lovitură fiind însoţită de sunete de harfă, tobe şi jocuri.
Muzica încetează în momentele de tristeţe şi de pedeapsă divină, de exemplu pustiirea pământului lui Iuda este însoţită de viziunea proorocului Isaia de încetarea glasului „cel plin de veselire al lirei” şi multe alte exemple.
Instrumentele au fost folosite diferit cu scopuri sfinte şi nesfinte. Pentru slujbe cu muzică în Templu existau norme precise. Dansul practicat avea caracter religios şi firesc. Instrumentele contemporane sunt urmaşe ale acelor instrumente antice. Azi avem orga electronică, care am spunea spune că e urmaşa trâmbiţelor, fluierelor şi cimpolui. Avem pianul electronic, urmaşul ţambalului sau chimvalului. Avem vioara electronică urmaşa alăutei.
Aici am amintit doar câteva dintre locurile din Vechiul Testament unde apare termenul de muzică şi de instrumente muzicale, dar ele sunt cu mult mai multe observându-le doar la o simplă răsfoire a paginilor Sfintei Scripturi.
Prima mea întâlnire cu muzica creştină religioasă a avut loc cu mult timp în urmă. Dar prin anul 2005 făcând un pelerinaj la Medjugorje am ascultat şi am avut ocazia să văd cu ochii mei ce senzaţii şi ce trăire oferă muzica religioasă în inimile şi trăirile tinerilor. În momentul cântării diferitelor melodii, tinerii erau cuprinşi de bucurie, de veselie, exprimate pe chipurile lor şi transmise prin dansurile de entuziasm.
De multe ori în timpul rugăciunilor ascult muzică. Prin ea şi prin convorbirea cu Dumnezeu parcă mă simt un altul. Simt o pace sufletească, o linişte şi în acelaşi timp o emoţie. În diferitele cântece religioase găsim, azi, îndemnuri şi fraze nutritive, care ne-ar putea ajuta să creştem sănătoşi în credinţă. Dar azi există şi muzică care nu ne oferă, nu ne transmite absolut nici un mesaj demn de urmat.
Noi nu putem să schimbăm versurile acestor melodii, însă putem să alegem cu înţelepciune ce fel de cântece să ascultăm. Prin intermediul muzicii creştine de azi putem să auzim versuri pozitive în stiluri muzicale care ne plac cel mai mult. În Biblie ni se spune că cel care cântă se roagă de două ori. Muzica de laudă la adresa lui Dumnezeu există de foarte mulţi ani. În timpurile Vechiului Testament Psalmii erau cântaţi aşa cum noi cântăm azi diferite priceste şi imnuri bisericeşti. Referitor la cei care cântă, în cadrul Sfintei Liturghiei, preotul la una dintre rugăciunile în taină zice: „Însuţi Stăpâne primeşte din gura noastră a celor păcătoşi întreit – sfântă cântare şi ne cercetează cu bunătatea Ta”.
Dar nu numai în rugăciunile preotului în taină ci şi în una dintre ecteniile Sfintei Liturghii: „şi pentru cei ce se ostenesc şi pentru cei ce cântă”.
Aşadar vedem că şi în comemorarea morţii şi învierii lui Isus, care este Sfânta Liturghie se aduce aminte de cei ce cântă.
Muzica ne poate ajuta să creştem în credinţă. Muzica creştină poate fi folosită în închinare şi poate să ne provoace să ne gândim la relaţia noastră cu Dumnezeu. Muzica rock creştină şi alte genuri contemporane de muzică ne provoacă să ne gândim la unele aspecte cu care ne confruntăm zilnic aşa cum este presiunea anturajului, drogurile şi alcoolul, curtarea, sexul şi împărtăşirea credinţei.
Mulţi creştini ai zilelor noastre spun că nu se poate cânta cu instrumente în Biserică, aceasta fiind un păcat condamnat şi de marii Sfinţi. Eu nu văd nici o problemă în această privinţă, pentru că muzica din instrumente îţi dă parcă o altă stare simţindu-te un altul.
Şi în cadrul celebrărilor liturgice s-au introdus diferite melodii, nu numai strict tipice, unele creându-ţi bucurie şi pace, iar altele durere şi întristare.
Muzica înălţătoare este ca şi o celebrare. De fiecare dată când auzim oamenii cântând dragostea lor pentru Dumnezeu putem să ne bucurăm cu ei.
Bibliografie:
Vasile Vasile, Istoria Muzicii Bizantine,ed. Interprint, Bucureşti 1997.
Sfânta Scriptură, Institutul Biblic Misionar Ortodox, Bucureşti 1968.
Pr. Ovidiu Horea Pop, Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, ed. Logos, Oradea 1994.
„Binecuvântatã esti tu, Bisericã Greco-Catolicã curãtatã prin focul suferintelor. Tu ai trecut prin apa botezului, iar acum treci prin focul suferintelor, dar într-o zi vei ajunge la pace”.
miercuri, 18 februarie 2009
duminică, 15 februarie 2009
Azi, m-am uitat cu bucurie la tine cand te-ai trezit de dimineata. Ce frumosi erau zorii, ai vazut? Asteptam sa spui doua-trei cuvinte, poate... sa multumesti pentru noaptea ce a trecut cand, cu multa atentie, ti-am incalzit trupul, ca in fiecare noapte cu iubirea mea scumpul meu, ori poate, sa-mi spui parerea ta, despre ce vrei sa faci astazi. Dar am vazut ca erai mult prea preocupat; iti cauta-i haine potrivite cu sarguinta si ganduri multe unul dupa altul primeai in capsor. Si ti-am zambit, te-am sarutat pe frunte si am inceput din nou sa am grija de tine, ca in fiecare zi. Eu continuam sa sper ca iti vei gasi cateva clipe... ca sa spui macar: "buna dimineata!" Dar erai mult prea ocupat. Iti numaram pasii si iti ascultam respiratia, caci sunt cu tine mereu, si acum cand dormi din nou, si iti spun aceste vorbe, esti atat de iubit!Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am intins mana si am inseninat cerul si am dat voie pasarelelor sa cante, sa iti fiu pe plac. Dar tu, scumpul de tine, nu ai observat nimic. Te-am privit plecand grabit spre treburile tale si iar am asteptat, dar nu mult, caci am vazut nevoie ta de de ajutor, si am hotarat sa te ajut, cum am facut mereu. Mai stii? Anul trecut, ti-am salvat viata de o boala aspra, ce a venit din pacatele tale. Iti amintesti cand ai fost mic, o scumpul meu, de cate ori era sa mori! Cum sa permit aceasta? Si astfel, azi, am atins buzele oamenilor de langa tine, si treburile tale s-au rezolvat atat de repede. Dar; nu ai avut timp nici atunci sa-mi spui doar doua vorbe, doar doua...Am zambit din nou si ti-am mangaiat pasii. Spune te rog, simteai ca mergi? Cand te-ai intors din oras, am vazut ca ai obosit si m-am grabit sa te ajut, cum fac mereu. Ti-am daruit o ploaie marunta si calda care sa iti alunge tristetea. Am crezut ca, fiindu-ti astfel alaturi, iti vei aduce aminte ca sunt aici, cu tine. In schimb, suparat, ai injurat ploaia, care te mangaia, inainte sa intri in casa.Doream atat de mult sa te aud vorbind frumos. Dar... ziua nu s-a sfarsit inca. Ai inceput prin casa sa faci ce doreai, ce iti placea, in timp ce asteptam cu speranta mare, sa observi macar cu un gand cat de mic, ca sunt cu tine. Inca astept... scumpul meu. Apoi, am hranit trupul tau in cina gustoasa cu iubitii tai parinti, dar... tot nu ti-ai adus aminte ca sunt cu tine. Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni mai bine, dar nu te-am lasat in izbeliste. Nu te voi lasa niciodata. Iti voi fi mereu alaturi, cum stiu mai bine, pana cand timpul iti va fi randuit sa pleci si sa vi la Mine sa vorbim. Si astfel, am lasat veghetori pentru tine o multime de stele, si luna blanda. Era atat de frumos, la fel ca si ieri noapte, ai vazut? Dar... nu ai observat, ai adormit atat de repede, scumpul de tine.Dar, o dragul meu, nu este fericire in iubirea Mea mai mare decat sa fiu aici cu tine, sa te privesc cum dormi si iti daruiesc inca o respiratie. Tu nu stii, dar am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi vreodata. Vei dori sa sti aceasta vreodata? Tare mult as vrea sa intelegi acestea, dar nu te oblig, caci ti-am mai daruit si libertate, ca atunci cand eram impreuna si vorbeam atat de des, ce frumos era, mai stii? Multa bucurie as avea daca ai vrea sa intelegi cat de mare grija port de tine, mult pretiosule, pentru ca si tu, la randul tau, sa arati si sa spui celor din jurul tau, care nu vad, cat de mult ii pot iubi, si astfel, poate vor vedea si vor dori sa citeasca marea Mea scrisoare catre voi. Te iubesc atat de mult incat te voi rabda, orice vei face, pana la ceasul randuit de Mine, sa te chem sa vi la Mine sa vorbim.Acum, noaptea a trecut, putin este si te trezesti din nou, nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa te ingrijesc atat de atent si suav, dragum meu copil, si sa sper ca macar azi Imi vei acorda putin din timpul tau. Poate azi iti vei aminti ca sunt aici cu tine, si... ca am fost mereu.Sau poate, o ce frumos ar fi, sa vi duminica la Mine acasa, sa asculti preotul si corul ce frumos imi vorbesc, in Sfanta Liturghie, si poate... atunci, iti vei aminti de Mine, scumpul meu copil si imi vei spune doua vorbe, doar doua...Cu toata dragostea,Al tau Tata, Dumnezeu
sâmbătă, 14 februarie 2009
SECTORUL COMUNICATII SI RELATII PUBLICECENTRUL DE PRESA BASILICABIROUL DE PRESA
P A L A T U L P A T R I A R H I E IALEEA DEALUL MITROPOLIEI 25, 040163 BUCURETI IV, ROMANIATelefon: + 40 21 406 71 67 Fax: + 40 21 406 71 72E-mail: presa@patriarhia.ro, http://www.patriarhia.ro/
CONTESTAREA PROIECTULUI FARA REZOLVAREA DIFERENDULUI- Litigiul patrimonial dintre ortodocsi si greco-catolici -
Atat rapoartele transmise de catre eparhiile din Transilvania in vederea intocmirii Raportului general de activitate pentru anul 2008, cat si numeroase adrese primite la Patriarhia Romana din partea unor unitati de cult subordonate din aceeasi zona a tarii, semnaleaza o situatie ingrijoratoare privind recuperarea in instanta de catre Biserica Romana Unita cu Roma (grecocatolica) a locasurilor de cult, a caselor parohiale si a cimitirelor apartinand ortodocsilor.
In prezent, in zonele in care au existat comunitati greco-catolice, respectivul cult a declansat un numar de 106 litigii aflate in diferite faze procesuale (spre exemplu, numai in judetul Bihor au fost introduse, incepand cu anul 2005, 26 de actiuni impotriva unor unitati de cult ortodoxe).
Majoritatea zdrobitoare a acestora sunt actiuni introduse dupa intrarea in vigoare a Ordonantei de Guvern nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele masuri referitoare la Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica), aprobata cu modificari prin Legea nr. 182/2005. Acest act normativ prevede - in mod explicit - posibilitatea revendicarii in instanta a fostelor proprietati greco-catolice, desi majoritatea covarsitoarea a credinciosilor greco-catolici au devenit si au ramas, intre timp, ortodocsi.
La cele 106 litigii aflate in curs de judecata, despre care semnalele sunt deosebit de ingrijoratoare, se adauga 29 de hotarari judecatoresti definitive si irevocabile in defavoarea Bisericii Ortodoxe Romane, multe dintre acestea fiind pronuntate dupa anul 2004. In foarte putine cazuri a fost dat castig de cauza unitatilor de cult ortodoxe.
Intrucat intreaga populatie ortodoxa din Romania a perceput ca o mare nedreptate aceasta situatie, au fost promovate, de-a lungul timpului, mai multe initiative legislative care vizau impartirea fostului patrimoniu greco-catolic in functie de numarul credinciosilor ortodocsi si greco-catolici. Ultima dintre acestea a fost proiectul de lege nr. 368/2007 (aflat in dezbatere la Camera Deputatilor), cel mai elaborat, care prevedea inclusiv despagubirea unitatilor de cult greco-catolice de catre Statul Roman.
Acest proiect a fost atacat de catre Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica), intrucat aprecia ca ii este defavorabil, dar contestarea lui nu constituie o solutie de rezolvare a litigiului patrimonial dintre ortodocsii si greco-catolicii din Romania, care sunt mostenitorii unui patrimoniu comun de peste trei secole. Pana in anul 1700, patrimoniul in disputa a fost in intregime ortodox.
In calitatea lor de culte recunoscute legal in Romania, Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica) trebuie sa aiba sprijinul Statului in rezolvarea acestei probleme.
BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE
DOAMNE DREPTATEA TA ESTE DREPTATE IN VEAC SI CUVANTUL TAU ESTE ADEVAR.
P A L A T U L P A T R I A R H I E IALEEA DEALUL MITROPOLIEI 25, 040163 BUCURETI IV, ROMANIATelefon: + 40 21 406 71 67 Fax: + 40 21 406 71 72E-mail: presa@patriarhia.ro, http://www.patriarhia.ro/
CONTESTAREA PROIECTULUI FARA REZOLVAREA DIFERENDULUI- Litigiul patrimonial dintre ortodocsi si greco-catolici -
Atat rapoartele transmise de catre eparhiile din Transilvania in vederea intocmirii Raportului general de activitate pentru anul 2008, cat si numeroase adrese primite la Patriarhia Romana din partea unor unitati de cult subordonate din aceeasi zona a tarii, semnaleaza o situatie ingrijoratoare privind recuperarea in instanta de catre Biserica Romana Unita cu Roma (grecocatolica) a locasurilor de cult, a caselor parohiale si a cimitirelor apartinand ortodocsilor.
In prezent, in zonele in care au existat comunitati greco-catolice, respectivul cult a declansat un numar de 106 litigii aflate in diferite faze procesuale (spre exemplu, numai in judetul Bihor au fost introduse, incepand cu anul 2005, 26 de actiuni impotriva unor unitati de cult ortodoxe).
Majoritatea zdrobitoare a acestora sunt actiuni introduse dupa intrarea in vigoare a Ordonantei de Guvern nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele masuri referitoare la Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica), aprobata cu modificari prin Legea nr. 182/2005. Acest act normativ prevede - in mod explicit - posibilitatea revendicarii in instanta a fostelor proprietati greco-catolice, desi majoritatea covarsitoarea a credinciosilor greco-catolici au devenit si au ramas, intre timp, ortodocsi.
La cele 106 litigii aflate in curs de judecata, despre care semnalele sunt deosebit de ingrijoratoare, se adauga 29 de hotarari judecatoresti definitive si irevocabile in defavoarea Bisericii Ortodoxe Romane, multe dintre acestea fiind pronuntate dupa anul 2004. In foarte putine cazuri a fost dat castig de cauza unitatilor de cult ortodoxe.
Intrucat intreaga populatie ortodoxa din Romania a perceput ca o mare nedreptate aceasta situatie, au fost promovate, de-a lungul timpului, mai multe initiative legislative care vizau impartirea fostului patrimoniu greco-catolic in functie de numarul credinciosilor ortodocsi si greco-catolici. Ultima dintre acestea a fost proiectul de lege nr. 368/2007 (aflat in dezbatere la Camera Deputatilor), cel mai elaborat, care prevedea inclusiv despagubirea unitatilor de cult greco-catolice de catre Statul Roman.
Acest proiect a fost atacat de catre Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica), intrucat aprecia ca ii este defavorabil, dar contestarea lui nu constituie o solutie de rezolvare a litigiului patrimonial dintre ortodocsii si greco-catolicii din Romania, care sunt mostenitorii unui patrimoniu comun de peste trei secole. Pana in anul 1700, patrimoniul in disputa a fost in intregime ortodox.
In calitatea lor de culte recunoscute legal in Romania, Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica) trebuie sa aiba sprijinul Statului in rezolvarea acestei probleme.
BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE
DOAMNE DREPTATEA TA ESTE DREPTATE IN VEAC SI CUVANTUL TAU ESTE ADEVAR.
ce bine e cand fratii in Domnul SE IUBESC
vineri, 13 februarie 2009
pr.PANTEA EUGEN
PRIN ACEST ARTICOL AL DOAMNEI MARIA HETCO VREAU SA EVOC PERSONALITATEA STRABUNICULUI MEU PANTEA EUGEN PREOT GRECO CATOLIC, DORIND IN ACELASI TIMP SA-I MULTUMESC PENTRU SAMBURELE DE CREDINTA CARE L-A SADIT IN MINE. DE ACOLO DIN FERICIREA VESNICA STIU CA MA IMI VEGHEAZA FIECARE PAS SI CA IMI DA PUTEREA DE A MERGE INAINTE. MULTUMESC
MDP: Stimată doamnă Maria Hetco, ce mai înseamnă patriotismul pentru contemporani? E o noţiune perimată?
Maria HETCO: Eu m-am căsătorit cu un fiu de preot, o personalitate cunoscută în viaţa Bihorului, pentru că tata era canonic, protopop greco-catolic în Oradea şi mutat de la catedrala noastră Sfântul Nicolae, la cererea lui, în Beiuş. Prin soţul meu iubit, Virgil, am aflat lucruri necunoscute mie despre viaţa episcopilor de Oradea, Demetrin Radu, Valeriu Traian Frentiu şi Ioan Suciu, informaţii care-i aşezau într-o lume aparte. Ei îl iubeau pe Dumnezeu mai presus de viaţa lor. Am început să iubesc lumea aceasta, voiam să o cunosc, să o aprofundez, să o trăiesc, să devină parte şi model al vieţii mele. Aşa am început studiul metodic al materialelor despre prigoana contra Bisericii mele. La început materialele erau rare, subţiri, greu se aflat. S-a dus o politică de intimidare, de denigrare a greco-catolicilor după 1989, în special a preoţilor rămaşi în viaţă după ieşirea din închisori. Acum, cel puţin în Oradea, în Bihor, toţi au murit. Treptat, cu scurgerea anilor, am găsit o bibliografie mai bogată, pe care am respectat-o în consemnările făcute pentru presa religioasă locală şi în expunerile mele. Prin Lucian, ele au depăşit cadrul care le era destinat – în principal pentru credincioşii parohiei „Maica Domnului” din Oradea. Selectez bibliografia. Sunt mărturii din interior, cunoscători ai problemelor şi cu acces la documente valoroase. Scriu pentru că iubesc scrisul, cartea, studiul, adevărul şi Biserica mea. O iubesc obiectiv prin documente, prin adevărurile ei, prin sacrificiile fără număr. Poate o iubesc parte şi subiectiv, pentru că:
- aparţin trup şi suflet acestei biserici, pe linia familiei mele, în primul rând prin tatăl meu, dar şi prin căsătoria mea, cu legăturile de familie cu adevărat deosebite, existente încă în familia în care am intrat. Prin tatăl meu, fiu, nepot şi strănepot a trei generaţii de cântăreţi bisericeşti în unica biserică din satul natal al tatălui meu.
- elev în clasa a şasea la şcoala din sat, cu ocazia unei vizite a P. S. Valeriu Traian Frentiu, tatăl meu, elev foarte bun la învăţătură, s-a evidenţiat prin participarea şi răspunsurile date la lecţiile asistate de P. S. A fost selectat, încurajat şi susţinut ca elev foarte bun, dar provenit dintr-o familie săracă, absolvind în 1933 Şcoala Normală de Învăţători di Oradea.
- era cel de-al doilea învăţător din sat, susţinut moral şi material de Episcopia Greco-catolică di Oradea, prin Episcopii ei.
- tatăl meu a avut faţă de P. S. Valeriu Traian Frentiu – de sfântă amintire – o recunoştinţă puternică, neclintită şi dovedită în timpul prigoanei declanşată de statul comunist român, dar şi de cei care aveau ca scop în sine al activităţii lor desfiinţarea Bisericii Greco-catolice.
- eu am crescut în acest climat de recunoştinţă, devotament şi respect pentru Biserica Greco-catolică reprezentată de acest ierarh, pentru care familia mea aveau un adevărat cult.
- ajuns dascăl în localitatea natală, a rămas până la pensionare şi după, dascălul-fiu al satului, azi cu locul de veci în pământul strămoşilor noştri, pe care-l numea „sfânt şi odihnitor”.
- familia mea a ajuns în satul drag tatălui meu, când eu am început clasa a treia. Aici l-a cunoscut pe preotul satului, Eugen Pantea. L-am îndrăgit pentru prietenia ce-o purta familiei noastre, pentru prezenţa sa caldă şi luminoasă în şcoală, către noi copiii, care-i fugeam în întâmpinare când intra în curtea şcolii. Purta întotdeauna reverenda, care-l făcea unic în peisajul satului, în viaţa noastră de elevi.
- de la sfinţia sa am învăţat salutul specific credincioşilor noştri greco-catolici: „Lăudat fie Isus!” şi răspunsul „În veci, amin”. Acestea erau întotdeauna cuvintele întâlnirii cu părintele, cu sătenii, oriunde ne întâlneam, salut creştinesc, care a devenit obişnuinţă de atunci şi până acum.
- devenită şi eu fiică a bisericii, a satului, părintele m-a introdus într-o lume necunoscută mie: citirea Afântului Apostol, în duminici şi sărbători, pe fragmente, unul-doi elevi; Taina Sfintei Spovedanii şi primirea Sfintei Euharistii! Ce impresie extraordinară au avut asupra vieţii mele cele trăite atunci, cu ecouri prelungite, până la cei peste 72 de ani ce-i am. În frumoasa biserică cu boltă albastră, înstelată, pictată, caldă şi curată în simplitatea ei, împodobită de jur împrejur cu tablourile reprezentând „Calea Crucii” – drumul Calvarului, rămâneam de multe ori plângând în faţa chinurilor Domnului, în faţa neputinţei mele de a-l mângâia pe Domnul...
- pe fiecare tablou, discret într-un colţ, erau trecute numele, prenumele familiilor donatoare din trecutul satului, unde mi-am găsit şi eu rădăcinile: străbunicii mei care trăiau acum, mângâietori, în sufletul meu...
- în corul elevilor, instruit de părinţii mei şi de părintele Eugen, am participat la oficierea Serviciului Divin, cântam priceasna, frumoase cântece mariane, Paraclisul Maicii Domnului, pregăteam Viflaemul. Viaţa mea era plină de trăiri sufleteşti înălţătoare, puternice şi luminoase, trăiri de bucurie, fiindcă făceam parte din viaţa bisericii, a satului... şi pentru acele trăiri şi evenimente în care mă contopeam, dragostea, recunoştinţa şi respectul meu faţă de această biserică au devenit puternice, statornice, o temelie pe care nu a dărâmat-o arestarea tatălui meu pentru că a stopat cu cuvântul şi autoritatea lui prădarea bisericii satului de Cărţile ei, de Calea Crucii, după anul de tristă referinţă din viaţa Bisericii Române Unite: 1 decembrie 1948 şi ceilalţi care i-au urmat...Acesta este şi patriotismul meu. O mică parte a lui, bineînţeles...
MDP: Stimată doamnă Maria Hetco, ce mai înseamnă patriotismul pentru contemporani? E o noţiune perimată?
Maria HETCO: Eu m-am căsătorit cu un fiu de preot, o personalitate cunoscută în viaţa Bihorului, pentru că tata era canonic, protopop greco-catolic în Oradea şi mutat de la catedrala noastră Sfântul Nicolae, la cererea lui, în Beiuş. Prin soţul meu iubit, Virgil, am aflat lucruri necunoscute mie despre viaţa episcopilor de Oradea, Demetrin Radu, Valeriu Traian Frentiu şi Ioan Suciu, informaţii care-i aşezau într-o lume aparte. Ei îl iubeau pe Dumnezeu mai presus de viaţa lor. Am început să iubesc lumea aceasta, voiam să o cunosc, să o aprofundez, să o trăiesc, să devină parte şi model al vieţii mele. Aşa am început studiul metodic al materialelor despre prigoana contra Bisericii mele. La început materialele erau rare, subţiri, greu se aflat. S-a dus o politică de intimidare, de denigrare a greco-catolicilor după 1989, în special a preoţilor rămaşi în viaţă după ieşirea din închisori. Acum, cel puţin în Oradea, în Bihor, toţi au murit. Treptat, cu scurgerea anilor, am găsit o bibliografie mai bogată, pe care am respectat-o în consemnările făcute pentru presa religioasă locală şi în expunerile mele. Prin Lucian, ele au depăşit cadrul care le era destinat – în principal pentru credincioşii parohiei „Maica Domnului” din Oradea. Selectez bibliografia. Sunt mărturii din interior, cunoscători ai problemelor şi cu acces la documente valoroase. Scriu pentru că iubesc scrisul, cartea, studiul, adevărul şi Biserica mea. O iubesc obiectiv prin documente, prin adevărurile ei, prin sacrificiile fără număr. Poate o iubesc parte şi subiectiv, pentru că:
- aparţin trup şi suflet acestei biserici, pe linia familiei mele, în primul rând prin tatăl meu, dar şi prin căsătoria mea, cu legăturile de familie cu adevărat deosebite, existente încă în familia în care am intrat. Prin tatăl meu, fiu, nepot şi strănepot a trei generaţii de cântăreţi bisericeşti în unica biserică din satul natal al tatălui meu.
- elev în clasa a şasea la şcoala din sat, cu ocazia unei vizite a P. S. Valeriu Traian Frentiu, tatăl meu, elev foarte bun la învăţătură, s-a evidenţiat prin participarea şi răspunsurile date la lecţiile asistate de P. S. A fost selectat, încurajat şi susţinut ca elev foarte bun, dar provenit dintr-o familie săracă, absolvind în 1933 Şcoala Normală de Învăţători di Oradea.
- era cel de-al doilea învăţător din sat, susţinut moral şi material de Episcopia Greco-catolică di Oradea, prin Episcopii ei.
- tatăl meu a avut faţă de P. S. Valeriu Traian Frentiu – de sfântă amintire – o recunoştinţă puternică, neclintită şi dovedită în timpul prigoanei declanşată de statul comunist român, dar şi de cei care aveau ca scop în sine al activităţii lor desfiinţarea Bisericii Greco-catolice.
- eu am crescut în acest climat de recunoştinţă, devotament şi respect pentru Biserica Greco-catolică reprezentată de acest ierarh, pentru care familia mea aveau un adevărat cult.
- ajuns dascăl în localitatea natală, a rămas până la pensionare şi după, dascălul-fiu al satului, azi cu locul de veci în pământul strămoşilor noştri, pe care-l numea „sfânt şi odihnitor”.
- familia mea a ajuns în satul drag tatălui meu, când eu am început clasa a treia. Aici l-a cunoscut pe preotul satului, Eugen Pantea. L-am îndrăgit pentru prietenia ce-o purta familiei noastre, pentru prezenţa sa caldă şi luminoasă în şcoală, către noi copiii, care-i fugeam în întâmpinare când intra în curtea şcolii. Purta întotdeauna reverenda, care-l făcea unic în peisajul satului, în viaţa noastră de elevi.
- de la sfinţia sa am învăţat salutul specific credincioşilor noştri greco-catolici: „Lăudat fie Isus!” şi răspunsul „În veci, amin”. Acestea erau întotdeauna cuvintele întâlnirii cu părintele, cu sătenii, oriunde ne întâlneam, salut creştinesc, care a devenit obişnuinţă de atunci şi până acum.
- devenită şi eu fiică a bisericii, a satului, părintele m-a introdus într-o lume necunoscută mie: citirea Afântului Apostol, în duminici şi sărbători, pe fragmente, unul-doi elevi; Taina Sfintei Spovedanii şi primirea Sfintei Euharistii! Ce impresie extraordinară au avut asupra vieţii mele cele trăite atunci, cu ecouri prelungite, până la cei peste 72 de ani ce-i am. În frumoasa biserică cu boltă albastră, înstelată, pictată, caldă şi curată în simplitatea ei, împodobită de jur împrejur cu tablourile reprezentând „Calea Crucii” – drumul Calvarului, rămâneam de multe ori plângând în faţa chinurilor Domnului, în faţa neputinţei mele de a-l mângâia pe Domnul...
- pe fiecare tablou, discret într-un colţ, erau trecute numele, prenumele familiilor donatoare din trecutul satului, unde mi-am găsit şi eu rădăcinile: străbunicii mei care trăiau acum, mângâietori, în sufletul meu...
- în corul elevilor, instruit de părinţii mei şi de părintele Eugen, am participat la oficierea Serviciului Divin, cântam priceasna, frumoase cântece mariane, Paraclisul Maicii Domnului, pregăteam Viflaemul. Viaţa mea era plină de trăiri sufleteşti înălţătoare, puternice şi luminoase, trăiri de bucurie, fiindcă făceam parte din viaţa bisericii, a satului... şi pentru acele trăiri şi evenimente în care mă contopeam, dragostea, recunoştinţa şi respectul meu faţă de această biserică au devenit puternice, statornice, o temelie pe care nu a dărâmat-o arestarea tatălui meu pentru că a stopat cu cuvântul şi autoritatea lui prădarea bisericii satului de Cărţile ei, de Calea Crucii, după anul de tristă referinţă din viaţa Bisericii Române Unite: 1 decembrie 1948 şi ceilalţi care i-au urmat...Acesta este şi patriotismul meu. O mică parte a lui, bineînţeles...
medugorje
Experienţă la Medugorje În perioada 27 iulie - 8 august anul acesta am avut deosebita plăcere de a merge pentru a doua oară la Medugorje. Medugorje este un sat în care Fecioara Maria continuă să transmită lumii întregi mesajele Sale, prin intemediul vizionarilor. Anul acesta am participat la două dintre apariţiile Fecioarei: pe dealul Podbrodo prin Iacob şi la Cenacolo prin Marijane. Medugorje este un loc unde simţi cu adevărat că eşti un ,, alt om “, experimentezi cu adevărat prezenţa Mariei. O experienţă pe care de multe ori nu o poţi relata, de care eşti pur şi simplu fascinat. Liturghia oficială de pe muntele Krijevac a avut loc la ora 5:00. Aici au fost prezenţi peste 600 de preoţi catolici din peste 100 de ţări, inclusiv România. A fost un moment important, încărcat de binecuvântări. În mesajul pe care Sfânta Fecioară l-a dat Mirjanei, ne-a cerut să ne curăţim inimile şi să-L lăsăm pe Isus să pătrundă în sufletele noastre. Ea ne-a spus că “în momentul când priveşte la sufletul nostru se întristează de ceea ce vede”. În schimb, la apariţia de pe Podbrdo, Fecioara Maria ne mulţumea că am răspuns chemării sale şi ne-a dăruit binecuvântarea sa maternă. După părerea mea, Medugorje este locul în care se simte cu adevărat prezenţa Mariei la fiecare pas, dar şi iubirea pe care Isus ne-a spus că trebuie să o avem unul faţă de altul. Această iubire se putea lesne observa din relaţiile dintre pelerini, dar şi dintre localnici şi pelerini. Aş dori să-i mulţumesc Maicii Sfinte pentru acest minunat dar de a participa pentru a doua oară la festivalul tinerilor de la Medugorje. Eugen IVUŢ
sf.ioan
Numele lui era Ioan... În urmă cu aproximativ 2000 de ani, pe malul Iordanului se afla un om ciudat care nu semăna cu nici unul dintre obişnuiţii locului. Avea către treizeci de ani şi era din neam preoţesc, dar nu intrase niciodată în templu ca să împlinească ritualurile serbede ale evreilor. El crescuse în pustiu, într-o peşteră aflată în sălbăticie pe care o înmărmuri timp de douăzeci de ani cu înflăcărarea pocăinţei lui. Purta îmbrăcăminte din păr de cămilă, strânsă în jurul şalelor cu o cingătoare de piele. Avea o barbă pe care nu o atinsese briciul niciodată. Trupul lui avea o culoare străvezie din cauza asprimii postului pe care şi-l impusese. Nu a băut niciodată vin, iar hrana lui consta în miere şi lăcuste. Era o figură plină de umilinţă, de duioşie, de tărie şi de o patimă a sfinţeniei. Nu a săvârşit niciodată minuni, dar cu toate acestea poporul îl credea Ilie sau chiar Hristosul, Unsul lui Dumnezeu. Numele lui era Ioan, iar poporul l-a supranumit Botezătorul, deoarece şi-a început propovăduirea pe malurile Iordanului, chemându-i pe toţi la pocăinţă şi le administra un botez simbolic, ce avea să anticipeze adevăratul Botez pe care l-a instituit Isus şi l-a lăsat Bisericii ca mijloc de mântuire. Pe scurt acesta a fost cel numit de Biserică „Înaintemergătorul Domnului nostru Isus Hristos”. Toţi suntem chemaţi să ne apropiem cât mai mult de exemplul lui Ioan şi să-I netezim cărarea către sufletele la poarta cărora Isus încă bate plin de încredere că o să I se deschidă. Eugen IVUŢ
IUBIREA
IUBIREA
Talmudul, cartea de căpătâi a evreilor spune într-unul din versetele sale: „când un om se naşte, intră în lume sub chipul unui copil, cu mâinile întinse, parcă pentru a spune că totul este al său. Când omul moare, lasă să cadă totul din mâinile lui, parcă pentru a spune că nimic nu duce cu sine din această lume." Însă, Hristos merge mai departe de atât şi, prin viaţa Sa, comportamentul, dar mai ales prin învăţătura Sa, ne spune că numai iubirea este veşnică, şi că numai actele făcute din iubire vor fi cele care vor conta în momentul judecăţii. A intra în „jocul" iubirii lui Hristos este un lucru surprinzător şi cine a primit darul de a pătrunde taina acestei iubirii, poate să înţeleagă că Dumnezeu nu vrea să ne strice micile noastre bucurii pământeşti de care suntem atât de ataşaţi. El chiar spune că acestea nu ne vor separa de El, doar dacă îndărătul acestora întrevedem iubirea Creatorului nostru. Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat în Isus din Nazaret, dar noi, parcă tot străini suntem de ea.
În iubirea Sa, Hristos manifestă solidaritate faţă de cei dispreţuiţi, sau chiar marginalizaţi de societate. Este grăitor exemplul vameşului Zaheu, care nu mai aştepta nimic bun de la lume, aşa cum lumea nu mai aştepta nimic bun de la el. El era „mic şi bogat" şi stătea izolat între zidurile bogăţiei sale, care era un obstacol între el şi lumea invidioasă. Din felul în care Isus se comportă faţă de el, putem face o deosebire clară între atitudinea Sa şi cea a celorlalţi. Pentru Isus, Zaheu nu era un caz pierdut, ci era un suflet care încă îşi aştepta mântuirea. De aceea, Isus îi spune să se dea jos din copac pentru că vrea să mănânce în casa lui. După ce Zaheu se arată binevoitor în a-L primi pe Învăţător, are loc şi convertirea sa. Hristos nu a condamnat niciodată vreo persoană. Noi de ce am face-o? Când lumea o acuza pe Maria sora lui Lazăr că este leneşă, sau risipitoare, Hristos a fost de partea acesteia, fiindcă El a observat că ceea ce ea făcea erau o consecinţă a iubirii pe care o nutrea faţă de El. Datoria noastră morală este de a ne apropia cât mai mult de exemplul dat de Hristos. Trebuie să ne apropiem de semenii noştri, să fim binevoitori faţă de ei. Hristos s-a constituit pe Sine ca model pentru noi pentru că ştia că suntem capabili să-L urmăm, are încredere în noi, şi chiar ne ajută să păşim pe „calea cea strâmtă". De multe ori suntem frapaţi de lucrurile rele pe care le vedem săvârşite de către semenii noştri. De aceea, adesea ezităm în a acţiona conform îndemnului sfântului Pavel, care spunea : „nu vă lăsaţi biruiţi de rău, ci biruiţi răul cu bine". În cuvinte puţine, acest îndemn consider că explică în mare măsură Iubirea lui Hristos. Isus iubeşte oamenii. El apucă de mână copii, îi pune în mijlocul mulţimii şi îi mângâie. În copii, Isus vede inocenţa, puritatea care sunt atât de necesare mântuirii. El merge până într-acolo încât afirmă că dacă nu vom fi asemeni copiilor nu vom intra în Împărăţia Cerurilor. Isus apreciază mai mult mica, dar sincera dajdie unei bătrâne, decât generosul dar al îngâmfaţilor. El a ştiut că ea a făcut gestul din iubire, pe când ceilalţi dăruiau din prea-plinul pungii lor. La nivel strict exterior, Hristos nu se deosebea de ceilalţi oameni. Purta aceleaşi veşminte, mânca şi chiar muncea la fel ca ceilalţi. În ceea ce priveşte viaţa interioară, El se deosebeşte de ceilalţi datorită Iubirii Sale. El era Iubirea întruchipată. El a fost darul pe care Tatăl l-a făcut omenirii. Rămâne doar ca noi să acceptăm acest dar şi să trăim conform voinţei Celui care ni l-a dăruit. Principala coordonată pe care se axează întregul mesaj al lui Isus este Iubirea. Tot ceea ce contează este modul în care noi o percepem şi o punem în practică. Referitor la acest lucru, Teresa de Calcutta obişnuia să spună: „decât să faci lucruri măreţe lipsite de iubire, mai bine fă lucruri mici cu iubire". Finalitatea vieţii lui Isus nu era aceea de a câştiga prestigiul celorlalţi. Astfel că atunci când era pe cruce, El nu a ascultat îndemnurile acelora care îi spuneau că dacă vrea ca ei să creadă în El, va trebui să se dea jos de pe cruce. Dacă ar fi coborât, atunci El ar fi încetat să iubească şi viaţa Sa nu ar mai fi fost o jertfă de ispăşire ce se datorează Iubirii Sale nemărginite. Apostolul Ioan a spus: „noi am văzut Iubirea şi am crezut în ea". Minuni au săvărşit atât diverşii proroci, cât şi unii sfinţi care au trăit după Isus, dar niciunul dintre aceştia nu a fost Fiul lui Dumnezeu. şi ei au iubit, dar numai Isus Hristos a fost Iubirea. „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi". Vă invit pe toţi să devenim temple ale iubirii sfinte ale lui Isus, deoarece cu toţii suntem iubiţi de către El!
EUGEN IVUT
Talmudul, cartea de căpătâi a evreilor spune într-unul din versetele sale: „când un om se naşte, intră în lume sub chipul unui copil, cu mâinile întinse, parcă pentru a spune că totul este al său. Când omul moare, lasă să cadă totul din mâinile lui, parcă pentru a spune că nimic nu duce cu sine din această lume." Însă, Hristos merge mai departe de atât şi, prin viaţa Sa, comportamentul, dar mai ales prin învăţătura Sa, ne spune că numai iubirea este veşnică, şi că numai actele făcute din iubire vor fi cele care vor conta în momentul judecăţii. A intra în „jocul" iubirii lui Hristos este un lucru surprinzător şi cine a primit darul de a pătrunde taina acestei iubirii, poate să înţeleagă că Dumnezeu nu vrea să ne strice micile noastre bucurii pământeşti de care suntem atât de ataşaţi. El chiar spune că acestea nu ne vor separa de El, doar dacă îndărătul acestora întrevedem iubirea Creatorului nostru. Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat în Isus din Nazaret, dar noi, parcă tot străini suntem de ea.
În iubirea Sa, Hristos manifestă solidaritate faţă de cei dispreţuiţi, sau chiar marginalizaţi de societate. Este grăitor exemplul vameşului Zaheu, care nu mai aştepta nimic bun de la lume, aşa cum lumea nu mai aştepta nimic bun de la el. El era „mic şi bogat" şi stătea izolat între zidurile bogăţiei sale, care era un obstacol între el şi lumea invidioasă. Din felul în care Isus se comportă faţă de el, putem face o deosebire clară între atitudinea Sa şi cea a celorlalţi. Pentru Isus, Zaheu nu era un caz pierdut, ci era un suflet care încă îşi aştepta mântuirea. De aceea, Isus îi spune să se dea jos din copac pentru că vrea să mănânce în casa lui. După ce Zaheu se arată binevoitor în a-L primi pe Învăţător, are loc şi convertirea sa. Hristos nu a condamnat niciodată vreo persoană. Noi de ce am face-o? Când lumea o acuza pe Maria sora lui Lazăr că este leneşă, sau risipitoare, Hristos a fost de partea acesteia, fiindcă El a observat că ceea ce ea făcea erau o consecinţă a iubirii pe care o nutrea faţă de El. Datoria noastră morală este de a ne apropia cât mai mult de exemplul dat de Hristos. Trebuie să ne apropiem de semenii noştri, să fim binevoitori faţă de ei. Hristos s-a constituit pe Sine ca model pentru noi pentru că ştia că suntem capabili să-L urmăm, are încredere în noi, şi chiar ne ajută să păşim pe „calea cea strâmtă". De multe ori suntem frapaţi de lucrurile rele pe care le vedem săvârşite de către semenii noştri. De aceea, adesea ezităm în a acţiona conform îndemnului sfântului Pavel, care spunea : „nu vă lăsaţi biruiţi de rău, ci biruiţi răul cu bine". În cuvinte puţine, acest îndemn consider că explică în mare măsură Iubirea lui Hristos. Isus iubeşte oamenii. El apucă de mână copii, îi pune în mijlocul mulţimii şi îi mângâie. În copii, Isus vede inocenţa, puritatea care sunt atât de necesare mântuirii. El merge până într-acolo încât afirmă că dacă nu vom fi asemeni copiilor nu vom intra în Împărăţia Cerurilor. Isus apreciază mai mult mica, dar sincera dajdie unei bătrâne, decât generosul dar al îngâmfaţilor. El a ştiut că ea a făcut gestul din iubire, pe când ceilalţi dăruiau din prea-plinul pungii lor. La nivel strict exterior, Hristos nu se deosebea de ceilalţi oameni. Purta aceleaşi veşminte, mânca şi chiar muncea la fel ca ceilalţi. În ceea ce priveşte viaţa interioară, El se deosebeşte de ceilalţi datorită Iubirii Sale. El era Iubirea întruchipată. El a fost darul pe care Tatăl l-a făcut omenirii. Rămâne doar ca noi să acceptăm acest dar şi să trăim conform voinţei Celui care ni l-a dăruit. Principala coordonată pe care se axează întregul mesaj al lui Isus este Iubirea. Tot ceea ce contează este modul în care noi o percepem şi o punem în practică. Referitor la acest lucru, Teresa de Calcutta obişnuia să spună: „decât să faci lucruri măreţe lipsite de iubire, mai bine fă lucruri mici cu iubire". Finalitatea vieţii lui Isus nu era aceea de a câştiga prestigiul celorlalţi. Astfel că atunci când era pe cruce, El nu a ascultat îndemnurile acelora care îi spuneau că dacă vrea ca ei să creadă în El, va trebui să se dea jos de pe cruce. Dacă ar fi coborât, atunci El ar fi încetat să iubească şi viaţa Sa nu ar mai fi fost o jertfă de ispăşire ce se datorează Iubirii Sale nemărginite. Apostolul Ioan a spus: „noi am văzut Iubirea şi am crezut în ea". Minuni au săvărşit atât diverşii proroci, cât şi unii sfinţi care au trăit după Isus, dar niciunul dintre aceştia nu a fost Fiul lui Dumnezeu. şi ei au iubit, dar numai Isus Hristos a fost Iubirea. „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi". Vă invit pe toţi să devenim temple ale iubirii sfinte ale lui Isus, deoarece cu toţii suntem iubiţi de către El!
EUGEN IVUT
NU TE TEME TURMA MICA
„NU TE TEME TURMà MICÔ
„Acum a sosit ceasul eroismului pe pãmânt românesc. Biserica Românã Unitã cu Roma Greco-Catolicã, expresie a culturii nationale si a traditiei catolice reprezintã prezenta autenticã a Mântuitorului printre noi, si prin Hristos suntem persecutati si noi. Cetatea lui Isus din România este atacatã acum de fiii întunericului. Sã luptãm pentru mostenirea de adevãr si luminã care ne-a fost lãsatã de strãmosi, sã luptãm pentru singura cale de salvare a omului: Biserica Unitã cu capul ei, Isus Hristos.”(Episcop Ioan Suciu)
Am început prin a-l cita pe Preasfintitul Suciu, acum când pentru Biserica noastrã, dupã o scurtã perioadã de libertate, este din nou persecutatã subtil, încercându-se a i se lua tot ceea ce detine. Mã întreb: oare de ce? Probabil pentru cã cei care au comandat persecutia Bisericii Greco-Catolice din 1948 mai sunt încã în viatã si încearcã neîncetat sã facã tot ce le stã în putintã pentru a reduce la tãcere, pentru a trece în non-existentã Biserica Românã Unitã cu Roma Greco-Catolicã. Acestia detin functii înalte în tara noastrã, începând de la presedintia diferitelor partide(cu orientare comunistã) si ajungând sã contamineze si ierarhia bisericeascã ortodoxã (episcopi, mitropoliti) care încã mai suferã de nostalgia comunismului... Oare pânã când vom fi condusi de putinii comunisti rãmasi în viatã? Oare când vom mai avea si noi un cuvânt de spus?
Multe scandaluri s-au abãtut asupra Bisericii dealungul istoriei, începând cu primele erezii si ajungându-se pânã la radicalismul curentului secular. În România de azi am putea lesne afirma cã existã un scandal al ipocritilor. E un lucru curios faptul cã dupã cãderea comunismului în 1989, la Bisericã merg mai putini oameni decât mergeau în timpul regimului comunist. Motivul cel mai probabil este acela cã demnitarii nomenclaturisti care ieri erau atei convinsi, marxisti înversunati, azi sunt conducãtori de elitã ai ortodoxiei românesti. Sunt înconjurati de soboruri de preoti si vorbesc palid despre o Cruce a lui Hristos pe care nici mãcar nu au curajul sã o priveascã datoritã constiintei spãlate în noroi pe care o au. Sunt buni crestini fãrã sã fie botezati... Sunt crestini si democrati fãrã sã stie pânã la capãt rugãciunea „Tatãl Nostru”... Acesta este un scandal ireparabil mai ales pentru noi, tinerii români. De aceea ipocritii sunt „împotriva noastrã”.
De multe ori auzim cã unii spun: s-a stricat totul în jurul nostru... vezi ce lucruri rele face democratia! Asta nu este adevãrat! Pentru crimele ce sunt fãcute azi, mintile criminale au fost educate timp de 50 de ani în scoala comunistã. Cu alte cuvinte cine a fost sfânt în decembrie 1989 nu poate sã devinã tâlhar si criminal în ianuarie 1990. în fond nu numai comunismul este rãu, ci mai ales mintile comuniste îndoctrinate care au supravietuit revolutiei târându-se prin canale pentru a nu fi deconspirati.
Trãind într-o familie cu profunde rãdãcini greco-catolice, simt acum reiterându-se o vorbã a strãbunicului meu: „Biserica asta micã suferã iar, dar suferinta asta îi va aduce mari bucurii”. Virtutile pe care aceastã Bisericã prin preotii ei le-a sãdit în mine m-a fãcut sã o iubesc enorm. Bisericii Ortodoxe i-a lipsit în anii comunismului puterea moralã de a-i converti pe Uniti la ortodoxism, astfel cã i-a subjugat, dar greco-catolicii au fãcut întocmai precum zice Mântuitorul: „luati jugul Meu asupra voastrã, si învãþaþi de la Mine, cãci Eu sunt blând ºi smerit cu inima; ºi veþi gãsi odihnã pentru sufletele voastre” (Mt 11,29). Furiosi probabil pentru cã nu le-a reusit tentativa de distrugere a BRU, ei nu se dau bãtuti si încearcã din nou.
Reprezentantii ortodoxiei românesti încearcã si azi sã convingã cã ei sunt pozitia cea adevãratã, traditionalã, cã religia strãmoseascã a românilor este ortodoxismul care dupã ei este cel mai autentic crestinism primit direct de la Hristos, si este cel mai compatibil cu natura poporului român. Ei afirmã cã doar credinta ortodoxã duce la mântuirea sufletelor. Totusi... sã nu împãrtim noi locurile Raiului, sã lãsam asta în seama Dumnezeului Atotputernic. Sã nu uitãm cã Dumnezeu nu poate fi posedat, sechestrat de anumite grupuri sau persoane, ci El este Posesorul. Crestinul catolic trebuie sã stie cã dragostea trebuie sã rãmânã cu toti si pentru toti, fãrã ca credinta noastrã sã fie obiectul negocierii. Noi putem convinge pe cineva doar prin viata noastrã care este credinta autenticã si nu prin sterile argumentãri sofiste, deoarece noi urmãm îndemnul Domnului care ne-a spus: „lumea sã vadã faptele voastre” (Mt 5, 16).
Ajutã-ne Doamne Isuse prin mijlocirea Maicii Sfinte sã nu ne îndoim niciodatã de credinta noastrã. Dã-ne puterea sã putem spune într-un glas „CREDINTA NOASTRà ESTE VIATA NOASTRÔ si fã sã disparã dezbinarea dintre noi.
Suntem gata sã renuntãm la orice, dar nu la risipirea unui tezaur câstigat cu atâtea greutãti pe care martirii nostrii l-au zidit cu viata lor. „Binecuvântatã esti tu, Bisericã Greco-Catolicã curãtatã prin focul suferintelor. Tu ai trecut prin apa botezului, iar acum treci prin focul suferintelor, dar într-o zi vei ajunge la pace”.
Eugen IVUT,
„Acum a sosit ceasul eroismului pe pãmânt românesc. Biserica Românã Unitã cu Roma Greco-Catolicã, expresie a culturii nationale si a traditiei catolice reprezintã prezenta autenticã a Mântuitorului printre noi, si prin Hristos suntem persecutati si noi. Cetatea lui Isus din România este atacatã acum de fiii întunericului. Sã luptãm pentru mostenirea de adevãr si luminã care ne-a fost lãsatã de strãmosi, sã luptãm pentru singura cale de salvare a omului: Biserica Unitã cu capul ei, Isus Hristos.”(Episcop Ioan Suciu)
Am început prin a-l cita pe Preasfintitul Suciu, acum când pentru Biserica noastrã, dupã o scurtã perioadã de libertate, este din nou persecutatã subtil, încercându-se a i se lua tot ceea ce detine. Mã întreb: oare de ce? Probabil pentru cã cei care au comandat persecutia Bisericii Greco-Catolice din 1948 mai sunt încã în viatã si încearcã neîncetat sã facã tot ce le stã în putintã pentru a reduce la tãcere, pentru a trece în non-existentã Biserica Românã Unitã cu Roma Greco-Catolicã. Acestia detin functii înalte în tara noastrã, începând de la presedintia diferitelor partide(cu orientare comunistã) si ajungând sã contamineze si ierarhia bisericeascã ortodoxã (episcopi, mitropoliti) care încã mai suferã de nostalgia comunismului... Oare pânã când vom fi condusi de putinii comunisti rãmasi în viatã? Oare când vom mai avea si noi un cuvânt de spus?
Multe scandaluri s-au abãtut asupra Bisericii dealungul istoriei, începând cu primele erezii si ajungându-se pânã la radicalismul curentului secular. În România de azi am putea lesne afirma cã existã un scandal al ipocritilor. E un lucru curios faptul cã dupã cãderea comunismului în 1989, la Bisericã merg mai putini oameni decât mergeau în timpul regimului comunist. Motivul cel mai probabil este acela cã demnitarii nomenclaturisti care ieri erau atei convinsi, marxisti înversunati, azi sunt conducãtori de elitã ai ortodoxiei românesti. Sunt înconjurati de soboruri de preoti si vorbesc palid despre o Cruce a lui Hristos pe care nici mãcar nu au curajul sã o priveascã datoritã constiintei spãlate în noroi pe care o au. Sunt buni crestini fãrã sã fie botezati... Sunt crestini si democrati fãrã sã stie pânã la capãt rugãciunea „Tatãl Nostru”... Acesta este un scandal ireparabil mai ales pentru noi, tinerii români. De aceea ipocritii sunt „împotriva noastrã”.
De multe ori auzim cã unii spun: s-a stricat totul în jurul nostru... vezi ce lucruri rele face democratia! Asta nu este adevãrat! Pentru crimele ce sunt fãcute azi, mintile criminale au fost educate timp de 50 de ani în scoala comunistã. Cu alte cuvinte cine a fost sfânt în decembrie 1989 nu poate sã devinã tâlhar si criminal în ianuarie 1990. în fond nu numai comunismul este rãu, ci mai ales mintile comuniste îndoctrinate care au supravietuit revolutiei târându-se prin canale pentru a nu fi deconspirati.
Trãind într-o familie cu profunde rãdãcini greco-catolice, simt acum reiterându-se o vorbã a strãbunicului meu: „Biserica asta micã suferã iar, dar suferinta asta îi va aduce mari bucurii”. Virtutile pe care aceastã Bisericã prin preotii ei le-a sãdit în mine m-a fãcut sã o iubesc enorm. Bisericii Ortodoxe i-a lipsit în anii comunismului puterea moralã de a-i converti pe Uniti la ortodoxism, astfel cã i-a subjugat, dar greco-catolicii au fãcut întocmai precum zice Mântuitorul: „luati jugul Meu asupra voastrã, si învãþaþi de la Mine, cãci Eu sunt blând ºi smerit cu inima; ºi veþi gãsi odihnã pentru sufletele voastre” (Mt 11,29). Furiosi probabil pentru cã nu le-a reusit tentativa de distrugere a BRU, ei nu se dau bãtuti si încearcã din nou.
Reprezentantii ortodoxiei românesti încearcã si azi sã convingã cã ei sunt pozitia cea adevãratã, traditionalã, cã religia strãmoseascã a românilor este ortodoxismul care dupã ei este cel mai autentic crestinism primit direct de la Hristos, si este cel mai compatibil cu natura poporului român. Ei afirmã cã doar credinta ortodoxã duce la mântuirea sufletelor. Totusi... sã nu împãrtim noi locurile Raiului, sã lãsam asta în seama Dumnezeului Atotputernic. Sã nu uitãm cã Dumnezeu nu poate fi posedat, sechestrat de anumite grupuri sau persoane, ci El este Posesorul. Crestinul catolic trebuie sã stie cã dragostea trebuie sã rãmânã cu toti si pentru toti, fãrã ca credinta noastrã sã fie obiectul negocierii. Noi putem convinge pe cineva doar prin viata noastrã care este credinta autenticã si nu prin sterile argumentãri sofiste, deoarece noi urmãm îndemnul Domnului care ne-a spus: „lumea sã vadã faptele voastre” (Mt 5, 16).
Ajutã-ne Doamne Isuse prin mijlocirea Maicii Sfinte sã nu ne îndoim niciodatã de credinta noastrã. Dã-ne puterea sã putem spune într-un glas „CREDINTA NOASTRà ESTE VIATA NOASTRÔ si fã sã disparã dezbinarea dintre noi.
Suntem gata sã renuntãm la orice, dar nu la risipirea unui tezaur câstigat cu atâtea greutãti pe care martirii nostrii l-au zidit cu viata lor. „Binecuvântatã esti tu, Bisericã Greco-Catolicã curãtatã prin focul suferintelor. Tu ai trecut prin apa botezului, iar acum treci prin focul suferintelor, dar într-o zi vei ajunge la pace”.
Eugen IVUT,
Abonați-vă la:
Postări (Atom)