SÃPTÃMÂNA DE LUCRU A ANULUI I
A devenit deja un obicei ca pe durata verii, seminariStilor anilor I Si II sã li se propunã o sãptãmânã de voluntariat în serviciul Bisericii Greco-Catolice. Întotdeauna aceastã propunere a fost primitã cu mult entuziasm din partea seminaristilor deoarece aceasta era unica ocazie de a se revedea în timpul vacantei de varã.
Anul acesta, în perioada 22.IX- 29.IX, seminaristii anului I si-au desfãsurat sãptãmâna de lucru chiar la Seminar. Ei a trebuit sã pregãteascã spatiul pentru viitorul teren de sport. Acesta urmeazã a fi construit în spatele Seminarului, dar pentru aceasta seminaristii au oferit o mânã de ajutor la curãtarea spatiului destinat viitorului teren sportiv. Astfel cã o sãptãmânã întreagã, studentii au dãrâmat un vechi atelier si câteva ziduri ce se ce se întrepuneau viitoarei constructii.
Alãturi de noi au fost pãrintele Rector Cristian Sabãu si prefectul Lucian Les care au coordonat lucrãrile, având grijã sã fie finalizate pânã la sfârsitul sãptãmânii. Aceastã sãptãmânã a fost prolificã atât pentru munca depusã dar si pentru cã am avut ocazia sã ne revedem într-o situatie în care nu prea ne vedem în timpul anului universitar si anume aceea de a munci cot la cot. Timpul petrecut împreunã a ajutat foarte mult la consolidarea relatiilor de prietenie dintre noi, dar si la formarea de noi prietenii, în pecial cu colegii fatã de care nu eram atât de apropiati.
Eugen IVUT
ANUL -II-

LA 60 DE ANI DE LA ÎNCEPUTUL PERSECUTIEI
Fãrã a cãdea în reverii nostalgice ori în lecturi triumfaliste, amintirea tributului plãtit de cãtre înaintasii nostri în credintã pentru fidelitatea lor fatã de Scaunul petrin, traverseazã viata si credinta noastrã de astãzi. Amintirea jertfei si a trãiniciei mãrturiei lor este în mod obiectiv un punct de reîntoarcere, prin care trecând sã ne regãsim pe noi însine.
Cu atât mai mult, cã anul acesta aniversarea începutului persecutiei acumula o cifrã rotundã, nevoia memoriei s-a arãtat încã mai imperativã. Astfel, în data de 28 octombrie 2008 la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Oradea a avut loc comemorarea a 60 de ani de la arestarea episcopilor greco-catolici. Totul s-a desfãsurat într-un interval de 4 ceasuri în care, din orã în orã, grupul de rugãtori se schimba dãruind mereu altor persoane continuitatea rugãciunii si a reflectiei, pânã la miezul noptii.
Privegherea fiecãrui grup a început cu o proiectie a câtorva imagini din «Memorialul Durerii» al d-nei L.Hossu-Longin, ce fixau vizual coordonate ale arestãrii, detentiei si mortii episcopilor si a feluritilor membri ai Bisericii Greco-Catolice. Au urmat, pret câte de un sfert de ceas fiecare, trei momente care intentionau îmbinarea reflectiei cu a rugãciunii.
În cel dintâi, pe marele ecran instalat în capelã, apãreau proiectate cuvinte scrise de unul sau de altul dintre episcopii care au trãit persecutia, descriind primele momente ale prinderii si ale inserãrii în regimul carceral. Al doilea moment încerca sã vorbeascã despre fidelitate, pornind de la modul în care ei au acceptat si trãit suferinta ca act de fidelitate faþã de vointa Domnului. "În sufletul nostru grãia limpede, dumnezeieste, Isus Domnul: ’Nu vã temeti, Eu sunt cu voi’ - asa l-am cunoscut si asa l-am simtit lângã noi pe calea care începea în Penitenciarul din Sighet când ziua se întuneca; L-am simtit tinându-ne strâns de mânã si rostindu-ne cuvântul adorabil, ’Nu te teme, numai crede’ asa urmând calea am încercat mereu zi de zi, ceas de ceas, sã ne tinem strânsi de mâna Domnului; am întâlnit pe cale pe cel rãu, am vãzut cu ochii nostri moartea si nu ne-am temut pentru cã darul Domnului s-a dovedit în noi". (Card. Iuliu Hossu)
Iar cel din urmã moment al privegherii noastre, se voia a fi o aducere înspre prezent a rugãciunii si o actualizare a exemplului celor care s-au jertfit/au fost jertfiti: invocatia se concretiza în directia celor care azi, -preoti, episcopi, consacrati, seminaritti- trebuie de asemenea sã trãiascã fidelitatea fatã de Domnul în împrejurãri nu întotdeauna simple. Cu atât mai mult cu cât, în acest an, Congregatia pentru cler de la Sfântul Scaun a cerut tuturor episcopilor din lume organizarea unor momente de ispãsire pentru trãdãrile sãvârsite de cãtre persoanele consacrate. PS Ioan Suciu spunea: "astãzi si în zilele care vor urma, existã un lucru pe care nu ai voie sã-l faci: sã fi trãdãtor. Existã un singur drum care te îndepãrteazã de trãdare: cel eroic. Numai pe aceastã cale poti rãscumpãra lumea".
Au fost prezente cu noi în rugãciune, diferite organizatii cum ar fi: ASTRU Oradea, Tertiarii Franciscani, Oratoriul Maria Imaculata, de asemenea si numerosi credinciosi din diferite parohii ale orasului.
"Doamne dã-mi harul sã fiu martir al acestei Biserici" (Vasile Aftenie).
Eugen IVUT,
ANUL -II-
Pr. Cristian SABÃU

NECESITATEA LINIsTII
Isus le spune apostolilor Sãi: „Veniti la o parte într-un loc singuratic si odihniti-vã putin... Atunci ei au luat barca cu care au plecat într-un loc pustiu, departe de lume, s-au dus acolo unde era liniste”.
Azi trãim într-o lume gãlãgioasã. Pretutindeni avem parte de zgomote: pe stradã, în blocuri, la locul de muncã. Zgomotul este tovarãsul nostru de drum, iar de multe ori, când nu avem parte de zgomot, parcã ceva ne lipseste. Nu suportãm linistea, nu suportãm sã stãm singuri cu eul nostru pesonal. Avem nevoie de zgomot. De aceea tinerii frecventeazã cluburile, discotecile în cãutarea zgomotului si a fugii de ei însisi. Ne-am obisnuit sã trãim într-o continuã agitatie, nu mai stim sã trãim linistiti.
De cele mai multe ori gloata ne înspãimântã. Suntem înspãimântati de miile de oameni din orase, de pe stadioane sau chiar si din locurile de distractie. Este un adevãrat uragan, un vârtej de oameni care trãiesc si mor într-o spiralã fatalã de bucurii si dureri, sperantã si disperare, râs si plâns. Oameni condusi de zgomot, care nu au cunoscut pacea pe care o poate aduce doar linistea.
În majoritatea cazurilor ne consolãm spunând cã o sã avem parte de liniste la sfârsit de sãptãmânã. Acesta este un alt mod de a ne minti. Odatã ce vine sfârsitul de sãptãmânã, ne sunãm cunostintele zgomotoase pentru a ne întâlni si a petrece timpul împreunã. Aceasta este o liniste iluzorie care nu are un efect benefic asupra noastrã.
Putem spune cã azi marea parte a omenirii trãieste dupã dictonul mã agit, deci exist. Omul a început sã-ti caute chiar mai multe slujbe în disperarea sa de a-si ocupa timpul. Multi spun cã nu au timp liber, dar acest lucru se datoreazã faptului cã ei nu-si îngãduie sã aibã timp liber. Le e fricã de libertate, de liniste, de golul pe care l-ar descoperi în ei prin liniste. De viata lipsitã de sens pe care o au odatã ce este înlãturat zgomotul. Într-o astfel de situatie omul are nevoie de pace, de liniste, de tãcere, de reflectie. Dragostea pentru tãcere aduce cu sine linistea interioarã, unirea într-o comunitate cum este familia sau parohia, fraternitatea, prietenia etc.
Lipsa dragostei fatã de tãcere duce la delãsare, la plictisealã, la cãlcarea disciplinei, la pierderea pãcii interioare. De aceea trebuie ca acea cãutare a linistii sã fie o exigentã a vietii noastre. Sã cãutãm linistea în familie. Familia trebuie sã fie un loc al linistii unde sã ne regãsim, un coltisor al fericirii si al dragostei si nicidecum un refugiu de noapte sau un fel de hotel unde te speli, mãnânci si dormi.
Multi oameni ajunsi la vârsta senectutii afirmã cã desi au avut o familie, nu au avut un cãmin, nu i-a iubit nimeni. Trebuie sã ne facem timp pentru ceilalti. Nu doar sã vorbim cu ei, ci sã comunicãm cu adevãrat atât cu cei tineri, cât si cu cei maturi sau bãtrâni. Sã ne odihnim în linistea prieteniei. Cine nu are prieteni se aflã în cãutãri continue, este un rãtãcit care nu-si gãseste locul, nu are liniste. Cine nu are timp pentru prieteni nu are timp nici pentru el însusi.
Biserica este o oazã a linistii accesibilã tuturor. Cel mai odihnitor lucru este rugãciunea comunã prin care nimeni nu este singur, ci împreunã cu cei care se roagã formeazã mãdulare animate ale Trupului Mistic al lui Christos. În Bisericã, linistea este o necesitare, iar zgomotul un proscris. Pentru a auzi soaptele Spiritului Sfânt este nevoie de liniste. Multi mistici, atât catolici cât si ortodocsi, afirmã faptul cã Dumnezeu vorbeste inimii în liniste. Asadar, vedem cum linistea devine o conditie esenstialã în a descoperi planul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi. Pentru un om necredincios, duminica este o zi plictisitoare în care nu poate sã se ascundã de el însusi prin muncã, desi ar trebui sã fie pentru toti o zi a bucuriei. O zi în care linistea Raiului a învins zgomotul Iadului prin Învierea lui Isus Christos. Sfintirea duminicii este un principiu fundamental ce contribuie la echilibrul nostru interior, dar si exterior. Isus este cel care dã odihnã celor împovãrati si necãjiti.Cãutarea pãcii si a linistii în afara lui Christos este un act destinat esecului.
Isus este izvorul linistii. Zilnic trebuie sã venim în fata Lui pentru a sorbi din linistea Sa divinã. Acest lucru ar trebui sã devinã o constantã a vietii noastre. Rugãciunea este canalul prin care primim linistea. Cel mai bun loc pentru rugãciune este Biserica, deoarece ea garanteazã prezensa lui Isus prin Euharistie. Faceti-vã timp, ca mãcar în trecere, sã intrati zilnic într-o bisericã pentru un scurt moment de rugãciune aducãtoare de liniste.
Eugen IVUT,
ANUL -II-

ISUS, PÂINEA VIETII
La fiecare seceris, Isus repetã miracolul prin care a înmultit pâinile, pentru ca lumea noastrã sã beneficieze de hranã care sã o mentinã în viatã. Toate minunile pe care le-a fãcut Isus trimit înspre ceva, demonstreazã ceva, si anume cã El este Adevãrul si Pâinea care ne dã viata cea vesnicã.
Omul de azi refuzã sã creadã cã pâinea este darul lui Dumnezeu. El crede cã pâinea e pur si simplu ceva ce i se cuvine. Câti dintre noi nu mergem zilnic la magazin pentru a cumpãra pâine, dar uitãm sã-i multumim Domnului pentru aceasta. Ne amintim eventual sã-i multumim vânzãtoarei pentru cã ne-a servit cu amabilitate si uitãm multumirea fatã de Cel care a permis ca grâul sã creascã pentru a se putea transforma în pâine. Cu totii trãim ispita autosuficientei, crezând cã ne putem descurca singuri prin schemele noastre mentale si puterile noastre fizice. Gândindu-ne viata în acest mod, Dumnezeu nu-si mai gãseste locul în lumea noastrã. Astfel, omul se rupe de Dumnezeu. În acest stadiu intervine importanta covârsitoare a religiei, care are drept scop re-legarea, refacerea legãturii cu Dumnezeu.
Omul care se crede autosuficient întâmpinã probleme îndeosebi atunci când viata îl pune în situatia de a-si recunoaste lipsurile, de a-si mãrturisi propriile limite, de a recunoaste cã e flãmând dupã ceva mai înalt decât propriul sine. Omul nu se va putea niciodatã umple pe sine, doar Dumnezeu cu harul Sãu poate face acest lucru. Doar Dumnezeu poate mântui sufletul omului.
Atitudinea lui Isus fatã de cei care sunt dornici de pâine ieftinã, de „raiul pãmântesc” este una de profundã compasiune. Acelora Isus le spune si azi precum acum douã milenii le-a spus contemporanilor Sãi: „Eu sunt Pâinea vietii. Cine vine la Mine nu va flãmânzi niciodatã si cine crede în Mine nu va înseta niciodatã”(In 6, 35). Continuând aceastã cuvântare, Isus mai spune cã „pe cel care vine la Mine nu-l voi da afarã” (In 6, 37). Este foarte mângâietor atunci când ajungem sã constientizãm acest lucru. Oare în ce mãsurã suntem noi costienti cã facem parte din marea familie, din Biserica pe care a instituit-o Isus? Cu adevãrat facem parte din Bisericã, nu suntem din afara ei, deoarece dacã îl cãutãm pe Isus, El nu ne dã afarã, ci ne integreazã în Corpul Sãu Mistic, Biserica. De câte ori când am intrat în vreo Bisericã a trebuit sã batem la usã? Oare de ce nu se bate la usã când se intrã într-o Bisericã? E simplu. Pentru cã toti suntem „de-ai casei”, nu suntem strãini, ci facem parte din marea familie a Bisericii. Într-un fel mai aparte noi locuim în Bisericã si Biserica locuieste în noi. Doar în aceastã familie primitoare vom fi hrãniti cu pâinea vietii vesnice. Tatãl îl trimite pe Fiul sãu Unul-Nãscut pentru a se da ca hranã copiilor mai mici ce alcãtuiesc Biserica.
Noi, ca si crestini, avem obligatia de a discerne care este Pâinea Cereascã si care este pâinea cea ieftinã, si sã alegem sã o consumãm pe cea care ne va duce la viata vesnicã. Trebuie sã discernem cã e mai bine sã renuntãm la o orã de privit la televizor pentru a participa la Sfânta Liturghie si a primi Sfânta Euharistie. Isus s-a confruntat în douã rânduri cu ispita de a face abuz de puterea Sa divinã pentru a produce pâine ieftinã. În primul rând El a fost provocat de diavol în pustiu, atunci când a fost ispitit sã transforme pietrele în pâine pentru a-si astâmpãra foamea. În cel de-al doilea rând El refuzã aceastã ispitã atunci când evreii vor sã-L facã rege doar de dragul stomacului plin pe care îl asigura multimilor. Isus rãspunde rând pe rând acestor douã ispite. Diavolului îi spune: „nu numai cu pâine se hrãneste omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Lc 4, 4), iar evreilor le rãspunde: „M-ati cãutat fiindcã v-ati sãturat, dar dacã veti umbla doar dupã hranã pieritoare veti muri”. În acest caz Isus se referea la mana cereascã pe care au mâncat-o evreii în pustiu. Ei chiar dacã au mâncat manã au murit, fiindcã nu mana era importantã ci prezenta lui Dumnezeu care se actualiza în prezenta manei. Tot acelasi lucru este si în cazul înmultirii pâinilor. Nu pâinea înmultitã este importantã, ci prezenta mântuitoare a lui Dumnezeu care sãvârseste minunea.
Asadar, omului modern nu îi rãmâne decât sã-si constientizeze apartenenta la Bisericã, familia lui Christos, care niciodatã nu-l va alunga pe cel care îl cautã pe Domnul cu inimã sincerã.
Eugen IVUT,
ANUL -II-

SFÂNTA TREIME- MISTERUL CREDINTEI
Sfânta Treime reprezintã taina cea mai mare a crestinismului. Aceasta devine accesibilã numai prin credintã. Misterul Preasfintei Treimi a fost timp de multe secole obiect de disputã între teologi, dar mai mult decât prin raþiune, el poate fi pãtruns cu sufletul.
Sãrbãtoarea Rusaliilor ne comunicã care este datoria crestinului. Acesta nu trebuie în mod neapãrat sã-L înteleagã pe Dumnezeu, cât trebuie sã-L experimenteze. Lucrul acesta nu este imposibil, chiar dacã noi considerãm cã avem o viatã neînsemnatã la care Dumnezeu nu se poate face pãrtas. Viata trãitã alãturi de Dumnezeu devine o adevãratã aventurã care-si meritã doza de risc.
În acest sens, pentru a întelege mai bine poate cã ne vor fi utile întrebãrile urmãtoare: Ce este pâinea? În mod sigur pâinea nu este numai fãinã frãmântatã cu apã. Ea contine mult mai multe elemente chimice: fosfor, fier, etc. Dar dacã ne gândim asa la pâine în mod sigur ne trece pofta de mâncare. Atunci întreb din nou: Ce este pâinea? Pâinea este viatã, multi oameni mor pentru cã nu au pâine. Ce este aerul? Este un amestec de oxigen, dioxid de carbon, azot, hidrogen si alte gaze, dar nu numai atât. Aerul este viatã! Ce este apa? Apa este o compoziþie de hidrogen si oxigen, dar nu numai atât. Apa este viatã! În Africa se moare din lipsa apei.
Chiar dacã uneori nu prea întelegem acestea în mod stiintific, stim cã pâinea, aerul, apa sunt viatã. La fel se întâmplã si în cazul Preasfintei Treimi. Sfânta Treime nu este un subiect propice filosofãrii, ci este mai înainte de toate viaþã. Fiecare crestin trebuie sã-L experimenteze pe Dumnezeu în viata lui, dar cum?
Am întâlnit unii crestini care nu s-au mai împãrtãtit de vreo 5 ani. Sufletele lor sunt chinuite de o foame teribilã pe care nici o hranã pãmânteascã nu o poate astâmpãra. Cunosc oameni care trãiesc precum animalele, îndeplinind tot ceea ce instinctul le dicteazã. Ei beau, dar cu toate acestea duc lipsã de acea bãuturã despre care Isus spune cã este dãtãtoare de viatã. Acestia nu mai stiu cum sã aibã o viaþã de credintã. Nu au habar care este menirea lor pe acest pãmânt. Fiecare dintre noi am vãzut oameni cu certificat de Botez, dar care nu au nici cele mai elementare cunostinþe despre credintã. Multi nu stiu cã au datoria de a-si mãrturisi credinta. Din viata lor lipseste Sfânta Treime! Acestia sunt în mod inconstient într-un mare pericol!
Sfântul Augustin spunea ceva ce azi are relevantã pentru fiecare dintre noi: „Te-am cãutat, Doamne, peste tot: în fundul oceanului, deasupra norilor, în stiintã si-n filosofie, chiar si în pãcatele mele... Târziu, prea târziu am aflat cã Tu erai aproape de mine, Tu erai tot timpul în mine... Pentru Tine m-ai creat Doamne si inima mea nu are liniste decât în Tine!”
Odinioarã, Nietzsche, profetul mortii lui Dumnezeu s-a adresat crestinilor cu cuvintele: „Crestinilor, este adevãrat ce credeti voi, dar dacã vreti sã cuceriti lumea ar trebui sã fiti mai veseli.”
Are dreptate! Un crestin trist, mereu sugrumat de problema inflatiei, de neajunsuri, de grijile zilnice nu se poate numi un crestin autentic. Într-o lume pãcãtoasã, imoralã, materialistã, existã un umor al oamenilor care trãiesc credinta crestinã, cãrora nu le este teamã sã zâmbeascã în fata greutãtilor, stiind cã Dumnezeu, Preasfânta Treime este prezentã lângã ei.
Astfel Sãrbãtoarea Rusaliilor ne spune: iubiti-L pe Spiritul Sfânt în Sfânta Scripturã, iubiti-L în Bisericã, iubiti-L în sufletele voastre! Fiti transparenti în viata voastrã! Sunteti crestini? Bucurati-vã! Bucurati-vã cãci sunteti copiii Sfintei Treimi!
Noi, cand ne rugãm, deseori ne adresãm doar uneia dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, ori Tatãlui, ori Fiului, ori Spiritului Sfânt , dar probabil cã rugãciunea noastrã va avea un ecou mai rãsunãtor daca ar fi adresatã tuturor celor trei Persoane. De aceea as dori sã închei cu o rugãciune cãtre Sfânta Treime: „Din somn sculându-mã, îti multumesc Tie, Prea Sfântã Treime, cã pentru multã bunãtatea Ta si pentru îndelungã rãbdarea Ta, nu Te-ai mâniat pe mine, lenesul si pãcãtosul, nici nu m-ai pierdut cu fãrãdelegile mele, ci ai fãcut iubire de oameni dupã obicei; si întru deznãdãjduire zãcând eu, m-ai ridicat, ca sã alerg si sã mãresc puterea Ta. Deci, acum, lumineazã-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca sã învãt cuvintele Tale, sã fac voia Ta, sã-si cânt întru mãrturisirea inimii si sã laud Prea Sfânt numele Tãu: al Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Spirit, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin
Eugen IVUT
ANUL-II-

IUBIREA INFINITĂ
Astăzi, majoritatea credincioşilor confundă iubirea faţă de Dumnezeu cu interesele personale. Ei îl iubesc pe Dumnezeu atâta timp cât El le satisface toate dorinţele, iar mai apoi, când se abate o nenorocire asupra lor, îl părăsesc cu uşurinţă. Sunt puţini cei care înţeleg că noi trebuie să-L iubim pe Isus pentru simplul motiv că El ne-a iubit mai întâi. Când încă nu-L cunoşteam, ba chiar când noi nu existam ca existenţe concrete pe pământ, El şi-a dat viaţa pe Cruce din iubire faţă de noi. Iubirea lui Dumnezeu ne completează, iar aceasta este strâns legată de iubirea aproapelui.
Iubirea L-a adus pe Isus pe pământ şi tot iubirea L-a făcut să moară pentru a ne împăca cu Tatăl Ceresc. Dovada iubirii lui Dumnezeu este Crucea. Se spune că dimensiunile iubirii sunt două: una verticală, ce urcă până la Dumnezeu, şi una orizontală, care se revarsă asupra celorlalţi, spre cei pe care Christos îi numeşte „aproapele". Conform învăţăturii lui Isus, aproapele pe care trebuie să-l iubim este cel pe care Providenţa îl pune clipă de clipă lângă tine, adică ţi-l face aproape. Astfel că aproape îţi este cel care trece pe lângă tine, care lucrează cu tine, care stă în staţia de autobuz lângă tine, care se joacă cu tine, suferă cu tine, vânzătorul de la care cumperi diferite alimente, cel care îţi poartă pică şi chiar şi cel care te urăşte. Astfel în Christos toţi îţi sunt aproape şi implicit fraţi de care tu trebuie să te îngrijeşti.
Isus nu ne-a lăsat poruncă să-l iubim pe aproapele care ni se pare nouă mai simpatic, pe cel care merită sau pe cel care ne este util în diverse situaţii. Isus spune doar „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"(Mt 19, 19). Iubirea nu impune bariere, ba chiar ea este cea care sfarmă barierele de orice fel: sociale, etnice, culturale, religiose etc. Iubirea trebuie să o învăţăm de la Dumnezeu care nu doar că ne pretinde acest lucru, dar chiar El îşi revarsă iubirea Lui infinită şi veşnică asupra noastră. Din cauza lipsei iubirii, omul cu sufletul rănit seamănă cu o căprioară rănită care fuge singură lăsând în urmă o dură roşiatică pe zăpadă.
Fiecare om simte nevoia de a fi iubit şi apreciat, dar bătrânii sunt cei care simt cel mai tare acest lucru. Cu cât este mai aproape trecerea la viaţa de apoi, cu atât este mai acut golul pe care bătrânii îl simt în jurul lor. Instinctiv, toată lumea se adună în jurul tinerilor cu comportament vesel şi se îndepărtează de bătrânii care ar avea atâta nevoie de dragostea lor. De aceea atâţia bătrâni îşi găsesc pacea doar la Biserică, lângă Isus. El devine iubitul inimii lor însingurate. El devine motivul de a-şi continua existenţa.
Christos nu ne părăseşte niciodată. El, prin spovadă, uită trecutul şi cântăreşte totul conform prezentului. Chiar dacă în zilele înfloritoare, pline de succese lumeşti, sau atunci când suntem tineri, îl uităm, la bătrâneţe sau când ne facem timp pentru Isus, El va fi singura comoară a noastră. Isus va rămâne lângă noi datorită Crucii Sale care este izvorul iertării şi al nădejdii. Astăzi ne place să vorbim despre iubire, dar am uitat să iubim. Trăim într-o lume în care se vorbeşte mai mult ca oricând despre iubire, dar se iubeşte mai puţin ca niciodată înainte. Credem că prin simplul fapt că vorbim despre iubire o să suprimăm egoismul care ne-a pătruns în oase. Nu asta e soluţia, ci faptele pline de iubire. Doar faptele iubitoare ne vor scăpa de egoism.
La sfârşitul vieţii, Christos ne va mulţumi pentru fiecare faptă pe care am făcut-o din iubire faţă de El. Maica Tereza de Calcutta, sfânta „sacrificată” pe altarul iubirii, scrie în jurnalul său următoarele: „Mulţumesc, Doamne, că ne-ai dat iubirea capabilă de a schimba substanţa lucrurilor. Dumnezeu a permis :
o singură cale spre viaţă: IUBIREA;
o singură cale spre succes: IUBIREA;
o singură cale spre fericire: IUBIREA.
Nu este decât o singură catastrofă, şi anume cea care se naşte din refuzul iubirii. "
Iubirea să fie, aşadar, principala virtute pe care să o practicăm de-a-lungul întregii vieţi, pentru ca după ce vom părăsi această viaţă pământească să ne odihnim în Împărăţia instaurată de Isus.
Eugen IVUŢ,
ANUL -II-