''CREDINTA NOASTRA ESTE VIATA NOASTRA''card.Iuliu Hossu

Nasterea Domnului Isus

2011-12-24T02:08:00.000-08:00

"Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostiintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, marire Tie".

Dragi prieteni,

Suntem din nou pregatiti sa intampinam pe Pruncul Isus Cel nascut din Fecioara. Cat de mare este bucuria venirii pe lume a Pruncului daca inima noastra este curata.

Suntem chemati a fi exemple vii de sfintenie si de iubire fata de cei de langa noi, mai ales de cei nevoiasi.

Doamne cat de mare bucurie este sa fim impreuna adunati, sa marim Nasterea Ta. Doamne deschide-ne noua calea de a Te cunoaste mai mult, de a Te iubii si cinstii.

Dragii mei,

Doresc ca Sfanta si mare sarbatoare a Nasterii Domnului Isus Hristos sa reverse asupra fiecaruia dintre voi pace si lumina. Sa aveti parte de bucurii si iubire. Fie ca nimeni sa nu fie singur in acest timp sfant, ci fiecare sa simta caldura si dragostea celuilat.

Craciun sfant si binecuvantat de Domnul.

Cu bucurie,

Eugen

INGERASUL MORT

2011-01-25T07:02:00.000-08:00

In apropierea Colegiului se afla spitalul Bambino Gesu. Venind de la Facultate…aproape zilnic vad parinti asteptand in fata unei cladiri, dar in fata cladirii de multe ori sunt si masini de la pompele funebre.
Parintii isi asteapta copii…dar nu ii asteapta sa iasa de la scoala…is asteapta copii morti. Pentru mine e o mare durere sa vezi cum acesti parinti isi asteapta copilul mort…uneori imi scapa si lacrimile.
Cand vezi sicriasul in care doarme un ingeras sufletul parca iti explodeaza de durere…asta e cu adevarat o durere. Unii parinti isi pierd copilul si ce nu ar face un parinte sa nu-l piarda…alti parinti dupa ce in nasca scapa de el, lasandu-l la tomberon. Unii plang de durere ca numai au copil, altii se bucura ca au scapat de el.

E trist, nu cred ca poate fi ceva mai crunt in lumea asta, cu rele ei decat un parinte sa-si vada copilul mort…ce pot avea in suflet acei parinti? Cred ca ceva e sigur…au in cer un ingeras…un ingeras care poate nu le-a vorbit niciodata, sau le-a vorbit si le-au spus mami si tati…altii care poate doar i-au privit.
Doamne te rog intareste familiile care si-au pierdut ingerasii…ajuta-i sa treaca peste durere si mangaiei cu iubirea Ta.

Eugen

IORDANUL

2011-01-05T09:51:00.000-08:00

In Iordan botezandu-te Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a aratat; ca glasul Parintelui a marturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, si Spiritul in chip de porumbel a adeverit intarirea cuvantului. Cel ce Te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, marire Tie

Va doresc o Sarbatoare a Botezului Domnului plina de haruri ceresti.

Cu prietenie,

Eugen

La multi si binecuvantati ani!

2010-12-31T10:16:00.000-08:00

Beliu,31.12.2010
Dragii mei,

Anul cel nou rămâne o mare necunoscută pentru fiecare dintre noi. Nu cunoaştem cum vor fi zilele lui, nu cunoaştem în ce fel va marca el viaţa noastră, dar totuşi cunoaştem în acest nou an că "bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!"

Va doresc un AN NOU plin de impliniri, de bucurii, de pace si de harul Domnului care sa se reverse peste toti cei dragi ai vostrii.

LA MULTI SI BINECUVANTATI ANI!

Cu toata dragostea pe care Isus a pus-o in mine,
EUGEN(Euu)

Cum pică stropul de Cetate Eternă în viața unui viitor preot

2010-10-31T06:12:00.002-07:00

Tot acest material a plecat, de fapt, de la o fotografie, de la o curiozitate, de la un context de împrejurări. Eram curioasă a ști de unde apar câteva dintre obiectele folosite la o sfințire de biserică, cine sunt cei care au treabă cu ele și ce fac ei în viața de zi cu zi. Nu mi-am răspuns la întrebări în ziua cu pricina dar nu a trecut mult și răspunsurile au venit ele la mine, firesc, de parcă atâta ar fi așteptat. Așa l-am cunoscut și pe Eugen Ivuț, student teolog, student mai întâi la Oradea, apoi la Roma, pe care deja îl știam bine, cu ale lui, atunci când ne-am strâns, finalmente, mâna, la clasicul loc de întâlnire ”la Obelisc”, pe pământurile Vaticanului.

Ajunsesem la sfințirea bisericii greco-catolice din Bădăcin, satul lui Iuliu Maniu, vara asta. Era foarte multă lume și curgeau tot felul de chestii interesante în jur, dar mereu mai rămâne timp să prinzi și câte ceva ce nu așteptai, să te lași surprins. Și așa i-am văzut pe cei din preajma episcopului Virgil Bercea, din Oradea, care sfințise biserica.

Cunoșteam obiectele care trebuie să fie pe și pe lângă episcop dar niciodată nu îmi pusesem, încă, întrebarea cum ajung ornatele și restul ”accesoriilor” acolo, că, până la urmă, și asta e o treabă importantă. Și atunci, după slujbă, mi-a atras atenția ”țilindrul” negru în care nu putea fi altceva decât mitra episcopală. Și mai erau câteva cutii, sau valijoare, sau cum s-or fi numind ele, în care câțiva tineri duceau ”elementele” în legătură cu care crescusem curiozități.

Și pentru că mi s-au părut simpatice ”recipientele” respective, am făcut și o poză-două, pentru a avea fețele celor care se îndeletniciseră cu ele, promițându-mi că o să fac astfel încât să vină vremea să îi întreb de ele. Cândva. Și am uitat.

Apoi, cândva, la o vizită la Lugoj, pe undeva aproape de biroul episcopului, într-o încăpere mică ce avea ușa deschisă, am revăzut ”țilindrul” negru de dus mitra, ca pentru un joben, și mi-am reamintit că îmi sărise în ochi și la Bădăcin, și că… tare mi-ar trebui și mie așa ceva pentru câteva din pălăriile mele. Dar, iar, m-am luat cu cele ale momentului și am uitat și acest gând.

Apariția lui Eugen

Dar universul complotează pe la spatele nostru, noi semănând semințele gândurilor, și numai ce te trezești că îți atârnă în față o cracă ce deja are fructe, și nici nu știai că poți să mulțumești pentru asta adierii tale de gând din trecut. Așa a fost și cu Eugen și cu Grațian, cei doi pe care îi fotografiasem la Bădăcin, și cu care, până la urmă, am ajuns să cresc câte o frumoasă amiciție.

Eugen m-a căutat el, fără să știe că, de fapt, plănuisem să îl găsesc cândva. M-am trezit cu un e-mail de la el prin care mă ruga să-i dau niște poze de la Bădăcin. Am rămas mască atunci când am văzut că venise singur. De fapt, un cunoscut comun al nostru trimisese un mail mai multor persoane în care se vedeau adresele, Eugen îmi știa numele și…

…și de aici a început comunicarea. Sigur că i-am dat poze de la Bădăcin. Și mi-a dat și el o groază de poze de prin tot felul de locuri. Și mi-am dat seama că îi știam blogul, http://credintanoastraesteviatanoastra.blogspot.com/ numit așa după linia cardinalului Iuliu Hossu. Și ne-am pus să și vorbim. Pe mess, ca tot omul.

Eugen are 22 de ani, eu am 37. Nu am văzut niciodată vârsta ca un criteriu al distanței unilaterale impuse în comunicare. Așa că m-am adresat lui cu ”dumneavoastră”. Mi-a spus să îl tutuiesc. Atunci a trebuit să negociez preț de o jumătate de pagină de word ca povestea asta să se întâmple reciproc. Eugen s-a arătat de la început drept un om politicos, deși cam scurt la comunicare, după gustul meu. Așa că a trebuit să încerc un mic șantaj: ”Dacă nu îmi spui pe nume, va trebui să revin și eu la ”dumneavoastră” și te vei simți stânjenit. Așadar…?”

Până la urmă totul a curs ca și cum ne-am fi știut de ani de zile. Eugen mi-a povestit despre ”recipientul pentru mitră” și despre celelalte misterioase obiecte, și despre cum ajung ele dintr-o parte în alta. Dar mi-a povestit multe și despre el, despre locul de unde vine (din județul Arad, unde am crescut și eu), despre familie, școală, apropiați, biserică, speranțele lui de viitor, profesori, preoție. Pentru că Eugen va fi preot. Preot greco-catolic – pentru că aceasta este Biserica lui și a strămoșilor lui. Pentru asta și-a început studiile la Oradea și a ajuns să le continue la Roma, din această vară.

Plecarea lui Eugen a fost de pomină. I se încurcaseră numele pe biletul de avion, cineva trebuia să se certe cu ungurii din Budapesta de la Wizz Air, m-a bucurat că a apelat la mine pentru a-l ajuta deși… logica din Timișoara nu funcționează ca logica din Budapesta, uneori. Dar după mai multe reprize de negocieri si explicații duse spre amenințări, am rezolvat și asta și Eugen a ajuns la Roma în timp util. Cu promisiunea că ne vom vedea pe acolo, când toate emoțiile acestea ale plecării (pe care le aveam și eu, pentru că la scurt timp după el trebuia să ajung la Roma și eram destul de… emoționată, ca să spun așa) se vor fi depus ca și straturi de amintire.

Și a plecat. Urma să înceapă studiile din toamnă, dar a ajuns la Roma ceva mai repede, pentru a își pune la punct italiana. Ceea ce însemna că a intrat într-un program intensiv de limbă, care îl făcea să fie puțin stresat, mai ales la început. Și totuși, am mai prins timp să discutăm mai departe, despre el, despre viitorul lui.

Și așa, mai cu o momeală retorică, mai împins efectiv de la spate, Eugen s-a pus să depene lucruri din viața sa. Dar deja nu mai era vorba despre o simplă punere laolaltă a diverselor, în sacul comun al amiciției. Mă hotărâsem să scriu despre el, și din cauza cotiturii pe care a luat-o viața lui, datorită posibilității de a studia la Roma, dar și pentru că dădusem de o poză de-a lui alături de niște copii, poză care mi-a plăcut foarte mult și de la care am pornit, de fapt, să clădesc tot eșafodajul acesta: a scrie despre viitorul preot Eugen Ivuț, da, cel cu bursa la Roma, dar și cel care deja și-a simțit un loc în toată povestea asta cu crescutul înspre preoție.

Drumul de până la Roma

Clasele IX – XII le-a făcut în Oradea, la Liceul Greco Catolic, apoi trei ani a învățat la Seminarul Greco Catolic din același oraș. Primul moment important pe care l-a trăit de când cu studenția a fost în anul întâi de studii, când a primit reverenda, adică haina neagră pe care l-am văzut folosind-o la ceremonii.

Nu înțelegeam nimic, l-am întrebat dacă nu toți studenții la teologie o au. Mi-a pus că nu, că școala a început în octombrie și că reverenda a venit de Buna Vestire, în 25 martie. Păi bun, dar nu toți o primeau? Eugen zice că nu, că s-a mai întâmplat, nu în anul lui dar a mai fost. Îi spun primul lucru ce îmi trece prin minte: că eu precis nu aș fi luat-o că m-aș fi bătut cu colegii și aș fi spart geamuri în anul întâi…

Îmi mai povestește cum era când a fost în Roma, în anul doi de studiu, în pelerinaj, cutot seminarul, și, în basilica Sf. Pavel, câțiva colegi din anul lui, împeună cu el, au depus cererea pentru a fi acceptați ca și candidați la diaconat și preoție. De fapt scrisese cererea încă din Ordadea, dar aici, la Roma, i-a fost aceptată de către Prea Sfințitul Virgil Bercea, episcopul lor, care îi conducea în acest pelerinaj. Atunci, au îngenuncheat în timpul liturghiei, și episcopul a făcut o rugăciune pentru cei care îi înaintaseră cererile, și le-a oferit binecuvântarea lui.

Mai apoi, în 16 dec 2009, a primit lectoratul, fiind cel care are grijă de strană, în biserică, în timpul slujbelor. Și, dacă totul va curge cum se așteaptă, în 6 decembrie ar ajunge ipodiacon.

Icoanele trecutului

Pe lângă cele pe care le-a primit din școală, Eugen a învățat multe de la străbunicul lui, care a fost preot în Minișul de Sus, apoi in Beliu, pe numele său Eugen Pantea. Eugen îmi povestește că, atunci când era în gimnaziu, se trezea la 6 dimineața, mergea la el în cameră și stătea la liturghie, până la 7 jumătate când mergea la școală. Dar povestea pleacă de mult mai mult înainte, de când Eugen era la grădiniță, în grupa mare, și era luat de străbunicul lui spre casă, și musai era nevoie să intre amândoi și în biserică, pentru ca cel mic să dea cu cadelnița puțin, că altfel plângea și nu îl putea trage spre casă.

L-am întrebat dacă străbunicul lui a trecut vreodată la ortodocși, ca alți preoți greco-catolici care s-au trezit cu Biserica lor scoasă în ilegalitate în 1948. Eugen spune că nu, că în timpul comunsmului, la început, moșul lui, fostul preot, stătea pe câmp, între grămezi de știuleți de porumb, și credincioșii și rudele îi aduceau acolo de mâncare. Apoi s-a angajat la o carieră de piatră iar securistul care îl căuta cel mai aprig avea să-i ajungă, după o vreme, cuscru. Doar pe patul de moarte acesta și-a cerut iertare pentru prigoană. Și a fost iertat… În 1997, PSS Virgil Bercea i-a acordat străbunicului lui Eugen titlul de canonic onorific, dându-i brâul roșu. A murit trei ani mai târziu, în 2000, la vârsta de 91 de ani.

Preotul a sesizat că strănepotul lui, Eugen, se foia prin curte făcând slujbe, și i-a intuit drumul în viață, spune studentul. Îi zic că și pe mine m-a învățat bunicul alfabetul Morse și de aia știa că nu o să mă fac telegrafistă, așa cum a lucrat el la CFR, în timpul războiului. Da, dar Eugen mai are informație, cu care plusează: el boteza câinii și făcea înmormântări puilor. Îl rog să-mi spună că nu îi omora mai întâi, special pentru asta. Râde. A învățat din relația cu străbunicul lui că un preot e bun și îi ajută pe cei din jur. Că enoriașii sunt cei importanți pentru o bicerică, și că în ei își pune sufletul preotul .

A mai avut sprijinul moral al părintelui Constantin Roman, care l-a îndrumat pentru a ajunge în Oradea. El e cel care i-a fost paroh lui Eugen din 1993 până în 2004, ca preot în Beliu. Și părinții lui Eugen i-au sesizat înclinația spre biserică, și l-au susținut pentru a putea porni pe drumul pe care și-l dorea. Părinții și frații lui îi sunt tare apropiați și sunt cei lângă care a crescut spre a fi ce este azi. Îmi spune: ”E clar că fără sprijinul și iubirea lor nu eram ce îs”. Și știu că e așa pentru că știu cum au crescut emoțiile în Eugen, înainte de despărțirea de ei, și cum începuse să nu mai vadă doar soarele Romei, spre care mergea, ci și faptul că va fi departe de cei dragi.

Din poveștile cu Eugen știu că fratele lui are 19 ani și sora lui 18, iar mama lor… ei bine, mama lor e cea care îl chema pe Eugen la gogoși, când vorbea cu mine pe mess, și-l invidiam, și îi aduc aminte de asta, când deja ajunsese la Roma. ”Da, mama e cea mai bună bucătăreasă!” – confirmă el.

Apoi mai e de pomenit Mihaela Caba, pe care eu încă n-o cunoșteam, atunci când a apărut în discuțiile mele cu Eugen. Îmi spune că Mihaela e la un masterat în comunicare, tot la Roma, și că a lucrat o vreme la Radio Maria. Și că îi e lui Eugen ca o soră. Aveam să o cunosc și pe ea, și pe alți cunoscuți ai lui Eugen în câteva zile.

”Împăcarea” din Capela Sixtină

Au venit pregătirile mele de plecare. Eugen mă rugase să-i aduc din țară o mătanie. Nu îmi e foarte clar ce e aia dar îi aduc, dacă-i musai, numai să se lase ușor smulsă de aici. Îmi explică despre ea că e ”de aia de mână”. Aha, mă prind, am mai văzut. Vrea neagră, o să-i caut neagră. Și-mi fac drum pe la catedrala ortodoxă, la mine în Timișoara.

Găsesc ce voia Eugen, o iau, o țin pe-aproape până la momentul plecării, să nu o uit pe-acasă. Și la Roma o iau peste tot cu mine, să nu o uit cumva chiar atunci când voi da de el. Și așa se mai bifează unul dintre momentele astea care nu încetează să mă uimească – eu fiind în afara ”vrăjii” lor.

Merg cu colegii de la seminarul pentru care venisem la Roma într-o vizită la Muzeele Vaticanului. După un galop susținut pe la ce a considerat ghida noastră că e de văzut, ce e drept, însoțit de cele mai extraordinare explicații pe care cineva le-ar putea primi acolo, oferite cu mult suflet și deosebită încredere în legătura dintre artă și credință (mulțumesc din suflet, Elizabeth Lev!), ajungem la Capela Sixtină.

Se termină explicațiile, eu mai fusesem, era chiar mai plin decât data trecută, așa că mă trag pe o laterală, alături de rev. John Wauck, profesor la Universitatea Pontificală Sfânta Cruce, unul dintre organizatorii cursului nostru. Părintele Wauck nu e prea înalt dar are la gât colarul de preot catolic. Bun, dublat de niște ochi albaștri pe care îi remarci de departe – deși nu știu dacă acest amănunt a avut o relevanță și pentru doamna care s-a oprit lângă noi și i-a prezentat un obiect.

L-am privit, simțind că ajung la exoftalmie, pe părintele Wauck cum a spus ceva deasupra obiectului aceluia, cred că un rozariu, câteva secunde, și a făcut semnul crucii. Spre rușinea mea, mi-a venit să râd. Mai văzusem așa ceva, adică o sfințire de obiecte, la o biserică ortodoxă, în Banatul Montan, și ținuse mult mai mult, și se întâmplase cu tot felul de giumbușlucuri. OK, întotdeauna i-am admirat pe catolici pentru ceva ce eu numesc eficiență mai mare decât a ortodocșilor. Dar… chiar așa de rapizi?

Îl întreb pe însoțitorul nostru, căruia avusesem constant grijă să-i scot peri albi cu întrebările mele, în timpul seminarului, despre momentul anterior și îmi spune că da, a sfințit acel obiect. Și-mi tună o idee. Scot ce aveam prin buzunar, adică mătania lui Eugen și un rozariu din perle gri, fratele celui cadorisit unui preot apropiat, care era încurcat în mătanie. I le întind părintelui Wauck și îl rog: ”Faci asta și pentru mine?”

Știe că nu împărțim aceeași credință, în treaba asta, și totuși are amabilitatea de a nu mă refuza. Le sfințește. Îi spun că mătania va merge la un student ce va devein preot. Îmi zâmbește. Cred că în acest moment m-a iertat și pentru curiozitățile mele jurnalistice din timpul seminarului, și pentru că nu cred în ce crede el, pentru tot – faptul că vreau să duc cuiva ceva în forma cea mai înaltă e un liant bun. Așa că mătaniile lui Eugen sunt sfințite de un preot romano-catolic, în Capela Sixtină, chiar dacă în mâna cuiva care nu crede în cele sfinte ci mai degrabă în sfințenia din bunătatea omului.

Seară cu români cu Vaticanul în fundal

Dau de Eugen așa cum ne promiseserăm, ”la obelisc”. După toată gimnastica pe care o fac prin biserici, la evenimente, pentru pozele mele, Eugen îmi știe fața, eu am deja sute de poze ale lui și cu el, am discutat îndeajuns încât să fiu o vrednică hagiografă a lui, îmi știe reacțiile destul de bine încât atunci când are nevoie de un pitt-bull, să știe că mă poate suna. Și totuși, amuzant e că de-abia acum, pe pământul Vaticanului, ne strângem mâinile și ne spunem numele, zâmbind.

E prima dată când îl văd pe Eugen fără ”rochița” aceea neagră și lungă. E primul român pe care îl întâlnesc în tura aceasta la Roma. E prima mea întâlnire la Vatican. Și totuși, toate sunt așa de simple și firești, de parcă ne-am ști de o mie de ani. Îi pun în palmă obiectul cu poveste, mătania care stătuse exact sub Sibila Delfica pentru a fi sfințită. Mai fac câteva poze cu Eugen, de teama crepusculului care tocmai diluează lumina, când apar alți doi amici ai lui Eugen – Mihaela Caba, de care îmi vorbise, și Raul Stănease.

Mihaela e genul cu lipici, cu strângere onestă de mână, cu o prețăluire rapidă pe care ți-o face, și știe deja dacă te-a pus în coșul cu mere sau în cel cu rufe pentru spălat. Iar Raul e mai introvertit, dar când zâmbește, o face foarte sincer, și îi ”ierți”, atunci, lipsa de expansivitate. În jumătate de oră plecăm din fața Catedralei Sfântului Petru și suntem toți patru gureși ca patru oameni ajunși de curând în Roma, alături de ziduri eterne, față de care doar prin arma amiciției reușești să nu te simți stingher.

Eugen nu mai e ”subiectul”, pentru partea asta de seară, fac o pauză din documentare, vorbim despre toate prostiile posibile aflate sub lună și sub soare și imediat cum ieșim din perimetrul Vaticanului, având drum comun până la o stație de metrou, găsesc cu Mihaela îndeajuns de multe lucruri comune ”de-ale fetelor” încât să-I trimitem pe băieți în față și să ne hihăim în spatele lor în legătură cu lumea, cu viața, cu întâmplarea aceasta prin care am ajuns toți împreună, cu îndeajuns de multe de împărțit încât să punem bazele unei amiciții și să ne mai și tragem câte un șold conspirativ din când în când.

”The Inquisition, what a show!”

Convenisem cu Eugen că unul dintre ei va veni a doua zi cu mine, miercuri fiind, la audiența papală. Nu de altceva dar aveam două invitații și era păcat să se piardă oportunitatea. Până la urmă, cel care a venit a doua zi dimineața la același obelisc de întâlnire, de data aceasta cu toți participanții de la seminarul meu, a fost tot Eugen.

A venit frumos, cu semnul studiilor lui teologice, adică având colarul alb la cămașa cu care era îmbrăcat. Mă bucur de întâlnirea aceasta a două lumi, mă bucur că voi fi eu mijlocitorul, tot așa cum Eugen mă introdusese în lumea lui, cu o seară înainte. Îl prezint în primul rând părintelui Wauck, și-i și spun că pe mâna lui Eugen ajunsese mătania respectivă. Eugen vorbește italiana, cât o știe acum, cu John Wauck, eu pot folosi doar engleza, ceilalți din grup oricum nu știu italiana, îl prezint pe Eugen și lor, ca tânăr student ce va devein preot greco-catolic, cei mai mulți dintre ei nu mai văzuseră un greco-catolic până acum, mă bucur că nu-l iau, totuși, pe Eugen la pipăit dar interesul lor e evident.

Cel cu care rămânem ca grup distinct, spre disperarea, oarecum, a lui Eugen, e Paul Burnell, colegul de la BBC, care are un flux al englezei mult prea rapid pentru aproape oricine care nu e nativ. Finalmente spun bancul cu ”Papa dice che no” (făcusem pariuri, în țară, până la a câtea zi de Roma ajung fără să îl spun), vorbim despre un million de lucruri, Eugen începe să se mai destindă, până când trecem de primele filtre și ajungem aproape de clădirea ”Inchiziției”, de fapt a fostei inchiziții, care își schimbase numele în Congregația pentru Doctrina Credinței, și în care fuseserăm primiți de monseniorul Charles Brown cu o seară înainte.

Este un bun prilej ca britanicul de Paul să-și aducă aminte de Mel Brooks, și interpretăm împreună un fragment din ”Istoria lumii”: ”The Inquisition, what a show, the Inquisition, here we go”. În momentul în care îl și dansăm puțin, am senzația că Eugen ar vrea să fie oriunde altundeva, dar nu cu noi, la coada celor care așteaptă intrarea la Papă. Îmi pare rău că l-am făcut să se rușineze de noi, dar un britanic cu simț debordant al umorului nu este ceva de ratat!

Întâlnirea cu punctul alb – Papa

Trecem prin toate filtrele, trecem de clădirea Inchiziției, ajungem la sala cea mare care va adăposti, azi, audiența papală. Lume și țară. Așa e dacă nu mă informez. Extrem de rar n-o fac dar uite că de data asta nu am făcut-o. Nu știam că vom fi așa de mulți, nu știam că există primejdia să trebuiască să stăm în picioare… Intrăm, îi spun lui Eugen că stau cu ochii pe el ca pe butelie, să nu ne pierdem, mai ales că și cheile și nu-mai-știu-ce de-ale lui sunt la mine în poșetă.

Coada la care am stat foarte mult timp a fost imensă, lumea s-a mișcat încet, audiența papală a început. Intrăm cu sufletul mare în sală – unul dintre cei mai importanți oameni ai planetei, Papa Benedict al XVI-lea ne vorbește. Mă dezumflu repede: Papa Benedict al XVI-lea e o haină imaculată și un zucchetto alb aflate la mare distanță de noi, cu greu prind niște poze cât de cât ok, cu zoom maxim, Papa spune ceva în mai multe limbi, nu înțeleg nimic până nu ajunge la engleză. La sfârșitul textului dintr-o limbă se amintesc grupuri mai mari de oameni care vorbesc acea limbă și sunt acolo, ei urlă, papa îi localizează și ridică mâna spre ei. Cu scuze pentru comparație, am fost să scriu și la un spectacol de streaptease masculin, și cam tot așa urlau fătucile, și nu am reușit să intru în jocul lor.

Nu reusesc nici aici, cred că nu e foarte respectuos să urli așa de față cu un papă. Dar se pare că e ceva obișnuit, e parte din meniu. Se ajunge și la engleză, la final se pomenește grupul de jurnaliști de la Universitatea Sfânta Cruce, colegii mei nu țipă, suntem oameni decenți, în ciuda cântecului despre Inchiziție pe care l-am rememorat cu Paul, Papa ridică o mână, așa, de genul ”Vă binecuvântez, ziariștilor, oricunde ați fi prin sală”, spun mai târziu unei colege ”Cred că grupul nostru e singurul care nu a zbierat”, îmi spune ”Poate n-ai zbierat tu, eu am făcut-o” – se pare că, într-adevăr, sala era imensă și ne răspândiserăm peste tot, dacă nu am auzit nimic dubios la menționarea noastră, prin apropiere.

Trece engleza, vin limbi pe care le înțeleg mai puțin sau deloc, nu am lumină pentru a prinde fețe, nu vreau să lucrez cu bliț, cu tot respectul pentru Papă și bunăvoința sa, mă plictisesc. Mă uit la Eugen – el e altfel, fața lui radiază lumină, e atent în față, pentru el soarele vine de la omul de departe cu zuchetto alb, e șeful suprem de pe pământ al Bisericii lui.

Ca să treacă timpul sun un șef puțin mai mic, pe episcopul Virgil Bercea, să îi adresez felicitări, mai întîi lui, apoi Prea Sfințitului Alexandru Mesian, episcopul Lugojului – amândoi împlinesc azi 16 ani de episcopat. Mă crispez gândindu-mă că episcopul îl va auzi pe Papă pe fundal și mă va certa că dau telefoane – dar n-are timp nici de aniversare, d-apoi de ceartă, e prins cu ceva despre care nu vom vorbi decât a doua zi, mai pe liniște – în Oradea e zi normal de muncă, doar noi, eu și Eugen, la Vatican, trăim ceva neobișnuit.

Mă răsucesc spre Eugen, îi dau un cot: ”Am vorbit cu șeful tău”. Se uită la mine, se uită spre scena din față, e nedumerit. ”Care șef?” Îl las să savureze momentul mai departe, îi spun că ne întâlnim pe hol, ies, fotografiez oamenii adunați grămezi pe la televizoare, pe sub statui, tolăniți, întinși chiar pe marmura răcoroasă, urlând chiar și de acolo când Papa ajunge să ridice mâna pentru ei.

Se termină povestea, Eugen reușește să treacă de mine fără să mă vadă, eu mă ocup cu pozatul, nu îl văd, apoi intru scurt pe la Inchiziție, la monseniorul Brown, să schimbăm câteva vorbe despre broaștele țestoase din fântâna arteziană din curte și despre dosarele României aflate pe masa congregației lor, în timp ce Eugen îmi dă sms-uri disperate pentru a își recupera cheile. Are școală. Și totuși, audiența papală, chiar de a însemnat și multă așteptate, i-a priit, e bucuros. Cam asta e o parte din ziua unui student teolog proaspăt picat în cetatea Romei – să ia cunoștință de cele care sunt publice, aici, și curg de la Papă în jos, unele împlicându-l chiar Sanctitatea Sa.

Casa limbii noastre

În următoarele zile mai dau de cei din comunitatea românească la Roma. Dau în primul rând de noii mei amici, studenții pe care îi cunoscusem deja – ne întâlnim la biserica părintelui Daniel Vereș, care ține slujbă greco-catolică în Roma, foarte aproape de Piața Navona și de universitatea la care am eu întâlnirile cu diverși reprezentanți ai Bisericii Catolice, la două-trei minute de mers pe jos.

Dau de părintele Vereș în două rânduri, prima dată fără studenți, ei deja ieșiseră din biserică, urma să ne întâlnim câteva minute mai târziu. Chiar primul moment în care intru în biserică și dau de steagul românesc este special. E o îngustime să vorbești despre patriotism atunci când băltești în țara ta, când nu ai ajuns departe și când nu ai de ce să-ți fie dor, departe fiind. Rareori îți e dor de ceva de lângă tine. Dar acolo fiind, la Roma, chiar și doar de câteva zile, însă sporovăind în fiecare zi altă limbă decât a ta, cea de acasă, dorul e o buruiană rară, care te sleiește neștiut, ca Orobanche, să spunem, rară nu pentru că n-ar fi mai peste tot ci pentru că poate purta o floare frumoasă, aparte – pentru că uneori și lucrurile care dor fac flori în sufletul nostru, reamintindu-ne de cele importante cu adevărat.

Intru la părintele Vereș, în biserica ce-mi dă cu zecimală, o biserică de sute de ani, în inima Romei, și totuși, loc pentru cei de-o limbă cu mine. Văd steagul, văd preotul, vorbisem deja cu el la telefon, încă din țară, spun ”Gata slujba?”, cumva îngălat, nu-mi place, limba parcă sparge tiparele limbii engleze în care cursese toată ziua, la seminar, și sună cumva nenatural să intru într-o superbă biserică veche din Roma și să întreb ceva în limba mea.

Dar părintele Vereș e bucuros de oaspeți, răspune, lumea se dă peste cap într-un triplu-salt amețitor și aici devine casa mea, locul limbii mele, părintele reușește cu un zâmbet, cu vorba lui care seamănă, în accent și frazare, cu a celor dragi de acasă, din zona mamei mele, să spună rapid ceea ce cred că trei ambasade n-ar reusi, doar prin statutul diplomaticesc al existenței lor: că aici este casa. Nu stărui asupra casei oferite de părintele Vereș, la Roma – voi face asta în alt material. Doar mă bucur să știu că studenții români pot avea și aici un loc de întâlnire, un sfat de primit, o ambasadă neoficială a casei.

Roma în care va rămâne Eugen

E sfânta Maria a lunii spetembrie, e onomastica Mihaelei, primește trandafiri, primesc și eu unul alb, e un sentiment bun să fii româncă, la Roma, și să te plimbi în tinhă, cu un trandafir alb în mână, alături de-ai tăi. Lumea crimelor, a tâlhăriilor, a țiganilor blamați, a prostituatelor specializate pe italieni și a politicilor europene e departe de noi, Roma e a noastră, vorbim româna fără să ne temem, ca și cum niciodată nimeni nu a fost jignit sau lovit aici doar pentru că era român. Și toate astea sunt importante, pentru viața nouă a lui Eugen, despre care scriu – pentru că acum știu că are prieteni, aproape, pentru că știu cum e drumul său, serile, când vrea să se întoarcă din centru spre casă, pentru că pe drumul său de zi cu zi multe vor fi lucrurile care îi vor bucura sufletul și îl vor face să devină un om mai bun.

Trecem împreună pe lângă monumente de mii de ani, pe care le știam până acum doar din cărți, trecem pe lângă smocurile de palmieri care mă înnebunesc pe mine, pe lângă istorie care e spartă și prinsă în valențe neștiute de atomii de oxigen care pe intră în plămâni – Eugen are șansa ca, după învățăturile străbunicului său, care i-au conturat cadrul în care vrea să-și ducă viața, deci ca preot, să poată acum să adauge la hașururi și, mai mult, să prindă și culoarea drumului pe care va merge, cizelând tot ce va fi el pe mai departe, ca preot, sub influența Orașului Etern, acolo unde îmi închipui că fiecare preot catolic poate ajunge mult mai adânc să cunoască atât rădăcinile dorințelor sale de a-și sluji semenii în acest mod cât și rădăcinile marii culturi din care se revendică.

Merg spre Piața Cavour cu noii mei cunoscuți. Mă gândesc la ce știu până acum despre Eugen. Cum a crescut el lângă străbunicul său, mlădiță tânără, lângă liliacul plecat spre pământ, pe timpul comuniștilor, dar care n-a renunțat la floarea grea și înmisresmată, și acum continuă să-și înrâurească nepotul spre floare, chiar din lumea rădăcinilor… Cum a dat el satul lui arădean pe Oradea și apoi pe Roma, ca să fie mai aproape de esența lucrurilor, de sticluțele mici cu miresme tari, ca să poată duce cu el, când va fi, un strop spre cei ce s-au căznit să-l facă să ajungă aici. Eugen nu vrea măriri și funcții în locuri în care populația se numără peste suta de mii. Vrea să devină preot, să arate lumina copiilor, ca în joaca din poză care m-a fascinat, să ducă oamenii spre bine, vrea să primească, atunci, când va fi, o parohie: ”Am învățat multe, și de la străbunicul meu, și de la paroh. N-aș avea pretenții pentru că am terminat la Roma, să vreau Catedrala din Oradea sau la Șimleu – vreau o parohie cât de mică. Am făcut pastorație cu tinerii la Șimleu, eram așa bucuros să merg la ei!”- spune el.

Mă gândesc și la episcopul lui, care i-a oferit bursa la Roma și l-a sfătuit să meargă la Urbaniana. Cred în nasul lui, ca într-un antemergător dintr-o coloană oficială, în care trebuie să ai încredere. Poate episcopul de multe ori vede și ce-ar vrea el să existe în oameni, nu ce este, având pe-aproape, ca scaiu-n lâna oii, și hahalere, dar cu Eugen cred că a nimerit bine. Mi-a duc aminte ce mi-a zis Eugen Ivuț despre ziua când urma să plece spre Roma – că purtase de două zile un gol în spomac, apoi, înaintea plecării, s-a dus la biserica din sat și s-a pus să plângă, știind că va fi departe de ai lui. Eu cred că Eugen se va întoarce cu bine, și va fi un preot bun, oricare parohie i se va da pe mână. Și că zilele Romei, de acum, în vor fi făcut pe-atunci mai înțelept, dublând valoarea candorii cu care, acum, încă mai învăluie toate din jur.

Ramona Băluțescu

Primele impresii:)

2010-08-27T08:39:00.001-07:00

Roma.... hmmm .. impresii dupa o saptamana.
Sunt de o saptamana in vechea Cetate a Romei. De luni am inceput cursul de italiana, merge bine dar e tare cald. In clasa suntem un grup de diferite nationalitati: ucrainieni, irakieni, indieni si romani.
Am vizitat cate ceva in primele zile dupa ce am ajuns, ca sa ma obisnuiesc cu autobuzul, cu metroul. Momentan stau in Colegiul unde se tine cursul, Colegiul Oriental Ucrainean, niste oameni primitori si distractivi.
Suntem 7 romani, din Cluj, din Blaj, din Baia Mare si eu singurul oradean.
Am participat la diferite Liturghii, ucraineana , irakiana, indiana si fiecare iti lasa impresia ei si te patrunde. Duminica vreau sa particip la o Liturghie in romana, undeva in centru.
Multumesc lui Miha pentru ajutorul acordat:) era mai greu fara un ajutor unele lucruri, multumesc lui Andrei ca s-a gandit la mine si m-a sunat. Va multumesc voua tuturor
Ramanem uniti in rugaciune catre Acelasi Prieten Isus
Cu zambet,
Eugen

LA MULTI ANI!

2010-07-07T01:01:00.000-07:00

AZI, IMPLINESC VARSTA DE 22 DE ANI. MULTUMESC LUI DUMNEZEU PENTRU VIATA CARE MI-A DARUIT-O SI MULTUMESC PARINTILOR SI FRATILOR PENTRU IUBIREA OFERITA.

MULTUMESC TUTUROR PENTRU FIECARE ZAMBET DARUIT SI PENTRU DRAGOSTEA OFERITA.

ITI MULTUMESC ISUSE CA AI VOIT SA MA NASC, MULTUMESC CA MI-AI DARUIT FAMILIA MEA PLINA DE IUBIRE. POATE CA NU DE FIECARE DATA FAC VOIA TA ISUSE, TU DIN BUNATATEA TA IARTA-MA, OFERA-MI BINECUVANTAREA TA.

SUNT IN CAUTAREA DRUMULUI CARE DUCE SPRE TINE.

GASESC IUBIREA TA IN FIECARE LUCRU, IN FIECARE ZAMBET, IN FIECARE APROAPE.

IN VIATA SUNT URCUSURI DAR SI COBORASURI, DAR ODATA CE TU TRAIESTI IN MINE MA RIDIC, ESTI CU MINE, TRAIESTI IN MINE, ESTI AL MEU PENTRU TODEAUNA. MULTUMESC

LA MULTI ANI!

Cetatea Romei

2010-07-06T06:18:00.000-07:00

Dupa cum probabil unii stiu, din august voi pleca in Ceatatea Romei pentru am continua studiile de teologie.

As vrea sa multumesc pe aceasta cale tuturor celor care au avut incredere in mine, Preasfintitului Episcop Virgil in primul rand si apoi tuturor formatorilor de la Seminarul Teologic Greco Catolic.

Cel mai probabil voi pleca spre Roma in data de 19 august. Emotiile sunt mari, nu stiu inca cum va fi dar sunt increzator in fortele mele, sunt bucuros pentru acest lucru ca voi putea studia in Roma.

Vreau sa multumesc in special unor colegi, prieteni care sunt si vor ramane alaturi de mine. Multumesc pentru sfaturile lor lui Andrei, Emanuel, dar si celorlati.

Multumesc tuturor pentru increderea si prietenia oferita.

Cu zambet, Eugen

"CACI MOARTEA E NEMURIREA LOR"

2010-02-14T04:35:00.000-08:00

Ca un fulger din cerul senin,care ne uimeste si patrunde in interiorul nostru,astfel a trecut printre noi prietenii si cunoscutii lor veste ca SERGIU,SOFICA SI SANDA ne-au parasit pentru todeauna.Tineri si plini de viata au plecat acum in vesnicie.Moartea unui tanar ne copleseste inimile de durere.
un gand de ramas bun pentru colegul meu Sergiu
Tata Sorin,mama Corina.>Scumpii mei parinti> Care acum varsati lacrimi fierbinti>Astazi cand va parasesc>De toate va MULTUMESC

Prieteni cinstiti si iubiti

Ramaneti fiti fericiti

In a voastre discutii bune

Mai pomeniti si de noi

Ca de astazi inainte

Noi nu vom mai grai cuvinte

Nu vom mai graii cu voi

Pana-n viata de apoi

RAMAS BUN MAI ZICEM ODATA

IAR DE V-AM GRESIT SA NE IERTATI

SI UITARII NU NE DATI

''ORICARE AR FI SFARSITUL LUMII

SA STAI LUPTAND CACI ESTI DATOR''

Nu te despartii niciodata de nimeni fara ca sa ii zambesti,ca pe chipul lui sa se vada placerea ca va despartiti plini de bucurie.cine stie daca ne mai intalnim data viitoare.

ADIO DRAGII NOSTRII PRIETENI. SUNTETI ACUM PRINTRE INGERI

DUMNEZEU SA VA ODIHNEASCA IN BUCURIILE VESNICE

EUGEN IVUT

DORMI IN PACE

2009-11-27T10:38:00.001-08:00

INTR-UNA DIN ZILELE LUNII NOIEMBRIE BUNUL DUMNEZEU A CHEMAT LA EL UN PREOT CU INIMA MARE,UN BUN SPIRITUAL,UN OM CU O PUTERE DE A TRANSMITE ZEL SI BUCURIE.ESTE VORBA DE PARINTELE CORIOLAN BUZASIU.

CU SIGURANTA DUMNEZEU A DESCHIS LARG PORTILE RAIULUI PENTRU ACEST OSTAS VREDNIC SI DEVOTAT

MULTUMESC PARINTE PENTRU PRIETENIA ACORDATA,PENTRU STRANGEREA CALDUROASA A MAINII SI PENTRU TOT CE A-TI FACUT PENTRU MINE.

ODIHNESTE-TE IN PACE VREDNIC SERVITOR AL DOMNULUI.

EUGEN IVUT

TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN BOTEAZATORUL

2009-09-01T11:29:00.000-07:00

sambata 29 a8ugust am sarbatorit TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL

,Mãrturisirea profetilor biruie miselia regilor
Marcu 6,14-29

Isus i-a trimis pe ucenicii Sãi în misiune, iar scena este goalã pânã la reîntoarcerea lor. Marcu o „umple” cu douã pericope care relateazã pãrerea lui Irod despre Isus si uciderea lui Ioan Botezãtorul. Continutul acestui text are un sens clar: este un semn, o profete a împotrivirii ºi a martiriului, rezervate lui Isus si ucenicilor Sãi. Evanghelistul stie cã martiriul si suferinta sunt incluse în misiunea Bisericii. De fapt, primii crestini care citeau aceastã paginã a Scripturii, cunosteau persecutiile care se terminau cu martiriul, ca fiind o realitate concretã pe care trebuiau sã o trãiascã, sã o experimenteze. Însã, pentru ei, aceastã pericopã era izvor de sperantã vie si mângâiere certã, pentru cã îi învãta sã nu caute victoriile pãmântesti trecãtoare ci sã treacã cu mintea dincolo de rezultatele contingente, privind mereu înainte, la Isus.
Acest pasaj, asezat imediat dupã trimiterea ucenicilor în misiune, reflectã care este „destinul misionarului”, al mãrturisitorului lui Isus. În limba greacã, „mãrturisitor” se spune „martir”. De fapt, moartea Botezãtorului prevesteste moartea lui Isus si a tuturor celor care vor fi trimisi în misiune de-a lungul timpului. Acest lucru poate descuraja, dar oricum, omul este dator cu o moarte. Diferenta dintre o moarte naturalã si moartea unui martir constã în faptul cã cea dintâi reprezintã sfârsitul vietii, iar cea de-a doua este trãitã ca fiind scopul vietii. Martirul mãrturiseste pânã la moarte si dupã moarte, iubirea care stã la baza vietii sale!
Celebrãm tãierea capului lui Ioan Botezãtorul. Evanghelia descrie cu lux de amãnunte fie cauzele morþtii, fie modul în care Ioan a fost ucis: fãrã proces, în timpul unui banchet, cãzând victima coruptiei si a abuzului de putere a lui Irod si a curtii sale.
Irod era un slujitor al Imperiului Roman. Cine comanda în Palestina, încã din anul 63 î.Cr., era Cezarul, Împãratul Romei, care dispunea de o administratie eficientã, care sã aducã profit, fie Imperiului, fie lui însusi. În acest context, preocuparea principalã a lui Irod era promovarea sa, siguranta sa. Din aceastã cauzã înãbusea orice tentativã de revolutie sau coruptie. Îi plãcea sã fie numit binefãcãtorul poporului, când de fapt era un tiran (cfr. Lc 22, 25).
Iosif Flaviu, un scriitor din acea epocã, ne informeazã cã motivul închiderii Botezãtorului, era frica pe care Irod o avea de o eventualã revoltã popularã. Predicarea Botezãtorului împotriva moralei destrãbãlate a lui Irod (Mc 6,18), a fost „cireasa de pe tort” care l-a determinat pe Irod sã-l arunce în închisoare pe prooroc.
Irod încerca sã blocheze, sã anuleze predicarea Botezãtorului, deoarece cuvintele lui Ioan judecau comportamentul sãu si-i cereau o schimbare a vietii. Inima sa se împietri si cedã dorintei criminale a fiicei, manipulatã de Irodiada.
Irod a dorit sã fie mai presus decât cuvintele Botezãtorului, încercând sã-l facã sã tacã si apoi permitând sã fie ucis. Dar nu a reusit sã elimine Cuvântul! Isus a dus la bun sfârsit, a împlinit ceea ce Ioan a predicat, încât Irod putea sã spunã, „Acel Ioan pe care am poruncit sã fie ucis, a înviat”. Predicarea a fost reluatã si a rãsunat pe strãzile lumii fãrã nici o altã putere, fãrã nici un alt ajutor, ci doar ea însãsi. Evanghelia ne cere sã o ascultãm si sã o primim în inimi. Noi putem sã ne considerãm mai tari decât predicarea (mãrturisirea adevãrului), asemenea lui Irod. Dar îi vom lipsi de lumina Cuvântului pe altii si pe noi. Evanghelistul ne spune cã Evanghelia este mai tare decât puterea multor Irozi din lumea aceasta!
Irod nu evitã uciderea lui Ioan, deoarece îi este fricã de pãrerea lumii cu privire la jurãmântul pe care l-a fãcut, dezinteresându-se complet de respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Frica îl determinã sã tinã seama de opiniile lumii si sã abandoneze frica de Dumnezeu. Dar jurãmântul, prin definitie, este o promisiune sfântã, pe care omul o face în mod liber lui Dumnezeu si întotdeauna se referã la împlinirea unui bine mai mare, nicidecum la uciderea vietii si la încãlcarea poruncilor. Pentru a fi real, jurãmântul trebuie sã aibã în vedere salvarea vietii, în conformitate cu valorile dreptãtii, ale iubirii si adevãrului. Jurãmântul are ca scop facerea de bine si nu facerea de rãu! Lumea doreste sã vadã dacã regele îsi va tine promisiunea. Dar în acest caz, ceea ce trebuia sã-l preocupe pe Irod era un singur lucru: curajul de a se împotrivi fatã de ceea ce este rãu înaintea lui Dumnezeu.
„Condimentele” banchetului dat de Irod sunt: bogãtia, puterea, orgoliul, falsa onoare, vrãjmãsia, nedreptatea, dezmãtul si capul tãiat al lui Ioan. De fapt, istoria contemporanã este o variantã monotonã, plictisitoare a acestor condimente veninoase.
Fratilor! Oprindu-ne o clipã, vã invit sã meditãm dacã în viata noastrã urmãrim sã facem ceea ce este pe placul Domnului sau ceea ce este pe placul oricui altcuiva? Amin.

IN DOMNUL,

EUGEN

PREOT IN VEAC ESTI TU

2009-08-21T05:15:00.000-07:00

Duminica,16 august 2009 in CATEDRALA GRECO CATOLICA din Oradea a avut loc un eveniment extraordinar.10 diaconi au primit un dar,un dar,un mare dar.este vorba de treapa preotiei.

În cuvântul său de învăţătură PS Virgil Bercea a spus:„Ce este preoţia? Este un mare dar de la Domnul, cel care cheamă o anumită persoană. Trăind în lume, preoţii sunt luaţi din lume de către Domnul. Preotul face cel mai mare lucru, ni-l aduce pe Dumnezeu pe altar. Preotul ne îndumnezeieşte. Hristos se întoarce pe altar prin cuvântul preotului. Preotul ne marchează întreaga viaţă, de la botez, la împăcarea cu Dumnezeu prin taina spovedaniei, prin spiritul care ne vindecă, ne cunună, ne sfinţeşte casele, ne conduce pe ultimul drum. Este mare lucru să avem printre noi un preot. Este o binecuvântare de la Dumnezeu.Preotul trebuie să aibă curajul de a predica ceea ce a învăţat. Noi toţi trebuie să-i însoţim cu rugăciunea, să credem că Domnul care s-a schimbat la faţă în faţa învăţăceilor se va schimba la faţă şi în faţa preoţilor”.

Rugam pe Bunul Dumnezeu sa le daruiasca multa pace si binecuvantarea LUI mereu sa-i ocroteasca

AI PRIMIT UN DAR DE SUS,ACELA DE AL DUCE LA NOI PE ISUS.

PE ALTAR TU NI-L ADUCI,CA SA LOCUIASCA-N NOI

AMIN

2009-06-20T10:34:00.001-07:00

SÃPTÃMÂNA DE LUCRU A ANULUI I
A devenit deja un obicei ca pe durata verii, seminariStilor anilor I Si II sã li se propunã o sãptãmânã de voluntariat în serviciul Bisericii Greco-Catolice. Întotdeauna aceastã propunere a fost primitã cu mult entuziasm din partea seminaristilor deoarece aceasta era unica ocazie de a se revedea în timpul vacantei de varã.
Anul acesta, în perioada 22.IX- 29.IX, seminaristii anului I si-au desfãsurat sãptãmâna de lucru chiar la Seminar. Ei a trebuit sã pregãteascã spatiul pentru viitorul teren de sport. Acesta urmeazã a fi construit în spatele Seminarului, dar pentru aceasta seminaristii au oferit o mânã de ajutor la curãtarea spatiului destinat viitorului teren sportiv. Astfel cã o sãptãmânã întreagã, studentii au dãrâmat un vechi atelier si câteva ziduri ce se ce se întrepuneau viitoarei constructii.
Alãturi de noi au fost pãrintele Rector Cristian Sabãu si prefectul Lucian Les care au coordonat lucrãrile, având grijã sã fie finalizate pânã la sfârsitul sãptãmânii. Aceastã sãptãmânã a fost prolificã atât pentru munca depusã dar si pentru cã am avut ocazia sã ne revedem într-o situatie în care nu prea ne vedem în timpul anului universitar si anume aceea de a munci cot la cot. Timpul petrecut împreunã a ajutat foarte mult la consolidarea relatiilor de prietenie dintre noi, dar si la formarea de noi prietenii, în pecial cu colegii fatã de care nu eram atât de apropiati.
Eugen IVUT
ANUL -II-

2009-06-20T10:33:00.002-07:00

LA 60 DE ANI DE LA ÎNCEPUTUL PERSECUTIEI
Fãrã a cãdea în reverii nostalgice ori în lecturi triumfaliste, amintirea tributului plãtit de cãtre înaintasii nostri în credintã pentru fidelitatea lor fatã de Scaunul petrin, traverseazã viata si credinta noastrã de astãzi. Amintirea jertfei si a trãiniciei mãrturiei lor este în mod obiectiv un punct de reîntoarcere, prin care trecând sã ne regãsim pe noi însine.
Cu atât mai mult, cã anul acesta aniversarea începutului persecutiei acumula o cifrã rotundã, nevoia memoriei s-a arãtat încã mai imperativã. Astfel, în data de 28 octombrie 2008 la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Oradea a avut loc comemorarea a 60 de ani de la arestarea episcopilor greco-catolici. Totul s-a desfãsurat într-un interval de 4 ceasuri în care, din orã în orã, grupul de rugãtori se schimba dãruind mereu altor persoane continuitatea rugãciunii si a reflectiei, pânã la miezul noptii.
Privegherea fiecãrui grup a început cu o proiectie a câtorva imagini din «Memorialul Durerii» al d-nei L.Hossu-Longin, ce fixau vizual coordonate ale arestãrii, detentiei si mortii episcopilor si a feluritilor membri ai Bisericii Greco-Catolice. Au urmat, pret câte de un sfert de ceas fiecare, trei momente care intentionau îmbinarea reflectiei cu a rugãciunii.
În cel dintâi, pe marele ecran instalat în capelã, apãreau proiectate cuvinte scrise de unul sau de altul dintre episcopii care au trãit persecutia, descriind primele momente ale prinderii si ale inserãrii în regimul carceral. Al doilea moment încerca sã vorbeascã despre fidelitate, pornind de la modul în care ei au acceptat si trãit suferinta ca act de fidelitate faþã de vointa Domnului. "În sufletul nostru grãia limpede, dumnezeieste, Isus Domnul: ’Nu vã temeti, Eu sunt cu voi’ - asa l-am cunoscut si asa l-am simtit lângã noi pe calea care începea în Penitenciarul din Sighet când ziua se întuneca; L-am simtit tinându-ne strâns de mânã si rostindu-ne cuvântul adorabil, ’Nu te teme, numai crede’ asa urmând calea am încercat mereu zi de zi, ceas de ceas, sã ne tinem strânsi de mâna Domnului; am întâlnit pe cale pe cel rãu, am vãzut cu ochii nostri moartea si nu ne-am temut pentru cã darul Domnului s-a dovedit în noi". (Card. Iuliu Hossu)
Iar cel din urmã moment al privegherii noastre, se voia a fi o aducere înspre prezent a rugãciunii si o actualizare a exemplului celor care s-au jertfit/au fost jertfiti: invocatia se concretiza în directia celor care azi, -preoti, episcopi, consacrati, seminaritti- trebuie de asemenea sã trãiascã fidelitatea fatã de Domnul în împrejurãri nu întotdeauna simple. Cu atât mai mult cu cât, în acest an, Congregatia pentru cler de la Sfântul Scaun a cerut tuturor episcopilor din lume organizarea unor momente de ispãsire pentru trãdãrile sãvârsite de cãtre persoanele consacrate. PS Ioan Suciu spunea: "astãzi si în zilele care vor urma, existã un lucru pe care nu ai voie sã-l faci: sã fi trãdãtor. Existã un singur drum care te îndepãrteazã de trãdare: cel eroic. Numai pe aceastã cale poti rãscumpãra lumea".
Au fost prezente cu noi în rugãciune, diferite organizatii cum ar fi: ASTRU Oradea, Tertiarii Franciscani, Oratoriul Maria Imaculata, de asemenea si numerosi credinciosi din diferite parohii ale orasului.
"Doamne dã-mi harul sã fiu martir al acestei Biserici" (Vasile Aftenie).
Eugen IVUT,
ANUL -II-
Pr. Cristian SABÃU

2009-06-20T10:33:00.001-07:00

NECESITATEA LINIsTII
Isus le spune apostolilor Sãi: „Veniti la o parte într-un loc singuratic si odihniti-vã putin... Atunci ei au luat barca cu care au plecat într-un loc pustiu, departe de lume, s-au dus acolo unde era liniste”.
Azi trãim într-o lume gãlãgioasã. Pretutindeni avem parte de zgomote: pe stradã, în blocuri, la locul de muncã. Zgomotul este tovarãsul nostru de drum, iar de multe ori, când nu avem parte de zgomot, parcã ceva ne lipseste. Nu suportãm linistea, nu suportãm sã stãm singuri cu eul nostru pesonal. Avem nevoie de zgomot. De aceea tinerii frecventeazã cluburile, discotecile în cãutarea zgomotului si a fugii de ei însisi. Ne-am obisnuit sã trãim într-o continuã agitatie, nu mai stim sã trãim linistiti.
De cele mai multe ori gloata ne înspãimântã. Suntem înspãimântati de miile de oameni din orase, de pe stadioane sau chiar si din locurile de distractie. Este un adevãrat uragan, un vârtej de oameni care trãiesc si mor într-o spiralã fatalã de bucurii si dureri, sperantã si disperare, râs si plâns. Oameni condusi de zgomot, care nu au cunoscut pacea pe care o poate aduce doar linistea.
În majoritatea cazurilor ne consolãm spunând cã o sã avem parte de liniste la sfârsit de sãptãmânã. Acesta este un alt mod de a ne minti. Odatã ce vine sfârsitul de sãptãmânã, ne sunãm cunostintele zgomotoase pentru a ne întâlni si a petrece timpul împreunã. Aceasta este o liniste iluzorie care nu are un efect benefic asupra noastrã.
Putem spune cã azi marea parte a omenirii trãieste dupã dictonul mã agit, deci exist. Omul a început sã-ti caute chiar mai multe slujbe în disperarea sa de a-si ocupa timpul. Multi spun cã nu au timp liber, dar acest lucru se datoreazã faptului cã ei nu-si îngãduie sã aibã timp liber. Le e fricã de libertate, de liniste, de golul pe care l-ar descoperi în ei prin liniste. De viata lipsitã de sens pe care o au odatã ce este înlãturat zgomotul. Într-o astfel de situatie omul are nevoie de pace, de liniste, de tãcere, de reflectie. Dragostea pentru tãcere aduce cu sine linistea interioarã, unirea într-o comunitate cum este familia sau parohia, fraternitatea, prietenia etc.
Lipsa dragostei fatã de tãcere duce la delãsare, la plictisealã, la cãlcarea disciplinei, la pierderea pãcii interioare. De aceea trebuie ca acea cãutare a linistii sã fie o exigentã a vietii noastre. Sã cãutãm linistea în familie. Familia trebuie sã fie un loc al linistii unde sã ne regãsim, un coltisor al fericirii si al dragostei si nicidecum un refugiu de noapte sau un fel de hotel unde te speli, mãnânci si dormi.
Multi oameni ajunsi la vârsta senectutii afirmã cã desi au avut o familie, nu au avut un cãmin, nu i-a iubit nimeni. Trebuie sã ne facem timp pentru ceilalti. Nu doar sã vorbim cu ei, ci sã comunicãm cu adevãrat atât cu cei tineri, cât si cu cei maturi sau bãtrâni. Sã ne odihnim în linistea prieteniei. Cine nu are prieteni se aflã în cãutãri continue, este un rãtãcit care nu-si gãseste locul, nu are liniste. Cine nu are timp pentru prieteni nu are timp nici pentru el însusi.
Biserica este o oazã a linistii accesibilã tuturor. Cel mai odihnitor lucru este rugãciunea comunã prin care nimeni nu este singur, ci împreunã cu cei care se roagã formeazã mãdulare animate ale Trupului Mistic al lui Christos. În Bisericã, linistea este o necesitare, iar zgomotul un proscris. Pentru a auzi soaptele Spiritului Sfânt este nevoie de liniste. Multi mistici, atât catolici cât si ortodocsi, afirmã faptul cã Dumnezeu vorbeste inimii în liniste. Asadar, vedem cum linistea devine o conditie esenstialã în a descoperi planul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi. Pentru un om necredincios, duminica este o zi plictisitoare în care nu poate sã se ascundã de el însusi prin muncã, desi ar trebui sã fie pentru toti o zi a bucuriei. O zi în care linistea Raiului a învins zgomotul Iadului prin Învierea lui Isus Christos. Sfintirea duminicii este un principiu fundamental ce contribuie la echilibrul nostru interior, dar si exterior. Isus este cel care dã odihnã celor împovãrati si necãjiti.Cãutarea pãcii si a linistii în afara lui Christos este un act destinat esecului.
Isus este izvorul linistii. Zilnic trebuie sã venim în fata Lui pentru a sorbi din linistea Sa divinã. Acest lucru ar trebui sã devinã o constantã a vietii noastre. Rugãciunea este canalul prin care primim linistea. Cel mai bun loc pentru rugãciune este Biserica, deoarece ea garanteazã prezensa lui Isus prin Euharistie. Faceti-vã timp, ca mãcar în trecere, sã intrati zilnic într-o bisericã pentru un scurt moment de rugãciune aducãtoare de liniste.
Eugen IVUT,
ANUL -II-

2009-06-20T10:29:00.001-07:00

ISUS, PÂINEA VIETII
La fiecare seceris, Isus repetã miracolul prin care a înmultit pâinile, pentru ca lumea noastrã sã beneficieze de hranã care sã o mentinã în viatã. Toate minunile pe care le-a fãcut Isus trimit înspre ceva, demonstreazã ceva, si anume cã El este Adevãrul si Pâinea care ne dã viata cea vesnicã.
Omul de azi refuzã sã creadã cã pâinea este darul lui Dumnezeu. El crede cã pâinea e pur si simplu ceva ce i se cuvine. Câti dintre noi nu mergem zilnic la magazin pentru a cumpãra pâine, dar uitãm sã-i multumim Domnului pentru aceasta. Ne amintim eventual sã-i multumim vânzãtoarei pentru cã ne-a servit cu amabilitate si uitãm multumirea fatã de Cel care a permis ca grâul sã creascã pentru a se putea transforma în pâine. Cu totii trãim ispita autosuficientei, crezând cã ne putem descurca singuri prin schemele noastre mentale si puterile noastre fizice. Gândindu-ne viata în acest mod, Dumnezeu nu-si mai gãseste locul în lumea noastrã. Astfel, omul se rupe de Dumnezeu. În acest stadiu intervine importanta covârsitoare a religiei, care are drept scop re-legarea, refacerea legãturii cu Dumnezeu.
Omul care se crede autosuficient întâmpinã probleme îndeosebi atunci când viata îl pune în situatia de a-si recunoaste lipsurile, de a-si mãrturisi propriile limite, de a recunoaste cã e flãmând dupã ceva mai înalt decât propriul sine. Omul nu se va putea niciodatã umple pe sine, doar Dumnezeu cu harul Sãu poate face acest lucru. Doar Dumnezeu poate mântui sufletul omului.
Atitudinea lui Isus fatã de cei care sunt dornici de pâine ieftinã, de „raiul pãmântesc” este una de profundã compasiune. Acelora Isus le spune si azi precum acum douã milenii le-a spus contemporanilor Sãi: „Eu sunt Pâinea vietii. Cine vine la Mine nu va flãmânzi niciodatã si cine crede în Mine nu va înseta niciodatã”(In 6, 35). Continuând aceastã cuvântare, Isus mai spune cã „pe cel care vine la Mine nu-l voi da afarã” (In 6, 37). Este foarte mângâietor atunci când ajungem sã constientizãm acest lucru. Oare în ce mãsurã suntem noi costienti cã facem parte din marea familie, din Biserica pe care a instituit-o Isus? Cu adevãrat facem parte din Bisericã, nu suntem din afara ei, deoarece dacã îl cãutãm pe Isus, El nu ne dã afarã, ci ne integreazã în Corpul Sãu Mistic, Biserica. De câte ori când am intrat în vreo Bisericã a trebuit sã batem la usã? Oare de ce nu se bate la usã când se intrã într-o Bisericã? E simplu. Pentru cã toti suntem „de-ai casei”, nu suntem strãini, ci facem parte din marea familie a Bisericii. Într-un fel mai aparte noi locuim în Bisericã si Biserica locuieste în noi. Doar în aceastã familie primitoare vom fi hrãniti cu pâinea vietii vesnice. Tatãl îl trimite pe Fiul sãu Unul-Nãscut pentru a se da ca hranã copiilor mai mici ce alcãtuiesc Biserica.
Noi, ca si crestini, avem obligatia de a discerne care este Pâinea Cereascã si care este pâinea cea ieftinã, si sã alegem sã o consumãm pe cea care ne va duce la viata vesnicã. Trebuie sã discernem cã e mai bine sã renuntãm la o orã de privit la televizor pentru a participa la Sfânta Liturghie si a primi Sfânta Euharistie. Isus s-a confruntat în douã rânduri cu ispita de a face abuz de puterea Sa divinã pentru a produce pâine ieftinã. În primul rând El a fost provocat de diavol în pustiu, atunci când a fost ispitit sã transforme pietrele în pâine pentru a-si astâmpãra foamea. În cel de-al doilea rând El refuzã aceastã ispitã atunci când evreii vor sã-L facã rege doar de dragul stomacului plin pe care îl asigura multimilor. Isus rãspunde rând pe rând acestor douã ispite. Diavolului îi spune: „nu numai cu pâine se hrãneste omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Lc 4, 4), iar evreilor le rãspunde: „M-ati cãutat fiindcã v-ati sãturat, dar dacã veti umbla doar dupã hranã pieritoare veti muri”. În acest caz Isus se referea la mana cereascã pe care au mâncat-o evreii în pustiu. Ei chiar dacã au mâncat manã au murit, fiindcã nu mana era importantã ci prezenta lui Dumnezeu care se actualiza în prezenta manei. Tot acelasi lucru este si în cazul înmultirii pâinilor. Nu pâinea înmultitã este importantã, ci prezenta mântuitoare a lui Dumnezeu care sãvârseste minunea.
Asadar, omului modern nu îi rãmâne decât sã-si constientizeze apartenenta la Bisericã, familia lui Christos, care niciodatã nu-l va alunga pe cel care îl cautã pe Domnul cu inimã sincerã.
Eugen IVUT,
ANUL -II-

2009-06-20T10:28:00.001-07:00

SFÂNTA TREIME- MISTERUL CREDINTEI
Sfânta Treime reprezintã taina cea mai mare a crestinismului. Aceasta devine accesibilã numai prin credintã. Misterul Preasfintei Treimi a fost timp de multe secole obiect de disputã între teologi, dar mai mult decât prin raþiune, el poate fi pãtruns cu sufletul.
Sãrbãtoarea Rusaliilor ne comunicã care este datoria crestinului. Acesta nu trebuie în mod neapãrat sã-L înteleagã pe Dumnezeu, cât trebuie sã-L experimenteze. Lucrul acesta nu este imposibil, chiar dacã noi considerãm cã avem o viatã neînsemnatã la care Dumnezeu nu se poate face pãrtas. Viata trãitã alãturi de Dumnezeu devine o adevãratã aventurã care-si meritã doza de risc.
În acest sens, pentru a întelege mai bine poate cã ne vor fi utile întrebãrile urmãtoare: Ce este pâinea? În mod sigur pâinea nu este numai fãinã frãmântatã cu apã. Ea contine mult mai multe elemente chimice: fosfor, fier, etc. Dar dacã ne gândim asa la pâine în mod sigur ne trece pofta de mâncare. Atunci întreb din nou: Ce este pâinea? Pâinea este viatã, multi oameni mor pentru cã nu au pâine. Ce este aerul? Este un amestec de oxigen, dioxid de carbon, azot, hidrogen si alte gaze, dar nu numai atât. Aerul este viatã! Ce este apa? Apa este o compoziþie de hidrogen si oxigen, dar nu numai atât. Apa este viatã! În Africa se moare din lipsa apei.
Chiar dacã uneori nu prea întelegem acestea în mod stiintific, stim cã pâinea, aerul, apa sunt viatã. La fel se întâmplã si în cazul Preasfintei Treimi. Sfânta Treime nu este un subiect propice filosofãrii, ci este mai înainte de toate viaþã. Fiecare crestin trebuie sã-L experimenteze pe Dumnezeu în viata lui, dar cum?
Am întâlnit unii crestini care nu s-au mai împãrtãtit de vreo 5 ani. Sufletele lor sunt chinuite de o foame teribilã pe care nici o hranã pãmânteascã nu o poate astâmpãra. Cunosc oameni care trãiesc precum animalele, îndeplinind tot ceea ce instinctul le dicteazã. Ei beau, dar cu toate acestea duc lipsã de acea bãuturã despre care Isus spune cã este dãtãtoare de viatã. Acestia nu mai stiu cum sã aibã o viaþã de credintã. Nu au habar care este menirea lor pe acest pãmânt. Fiecare dintre noi am vãzut oameni cu certificat de Botez, dar care nu au nici cele mai elementare cunostinþe despre credintã. Multi nu stiu cã au datoria de a-si mãrturisi credinta. Din viata lor lipseste Sfânta Treime! Acestia sunt în mod inconstient într-un mare pericol!
Sfântul Augustin spunea ceva ce azi are relevantã pentru fiecare dintre noi: „Te-am cãutat, Doamne, peste tot: în fundul oceanului, deasupra norilor, în stiintã si-n filosofie, chiar si în pãcatele mele... Târziu, prea târziu am aflat cã Tu erai aproape de mine, Tu erai tot timpul în mine... Pentru Tine m-ai creat Doamne si inima mea nu are liniste decât în Tine!”
Odinioarã, Nietzsche, profetul mortii lui Dumnezeu s-a adresat crestinilor cu cuvintele: „Crestinilor, este adevãrat ce credeti voi, dar dacã vreti sã cuceriti lumea ar trebui sã fiti mai veseli.”
Are dreptate! Un crestin trist, mereu sugrumat de problema inflatiei, de neajunsuri, de grijile zilnice nu se poate numi un crestin autentic. Într-o lume pãcãtoasã, imoralã, materialistã, existã un umor al oamenilor care trãiesc credinta crestinã, cãrora nu le este teamã sã zâmbeascã în fata greutãtilor, stiind cã Dumnezeu, Preasfânta Treime este prezentã lângã ei.
Astfel Sãrbãtoarea Rusaliilor ne spune: iubiti-L pe Spiritul Sfânt în Sfânta Scripturã, iubiti-L în Bisericã, iubiti-L în sufletele voastre! Fiti transparenti în viata voastrã! Sunteti crestini? Bucurati-vã! Bucurati-vã cãci sunteti copiii Sfintei Treimi!
Noi, cand ne rugãm, deseori ne adresãm doar uneia dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, ori Tatãlui, ori Fiului, ori Spiritului Sfânt , dar probabil cã rugãciunea noastrã va avea un ecou mai rãsunãtor daca ar fi adresatã tuturor celor trei Persoane. De aceea as dori sã închei cu o rugãciune cãtre Sfânta Treime: „Din somn sculându-mã, îti multumesc Tie, Prea Sfântã Treime, cã pentru multã bunãtatea Ta si pentru îndelungã rãbdarea Ta, nu Te-ai mâniat pe mine, lenesul si pãcãtosul, nici nu m-ai pierdut cu fãrãdelegile mele, ci ai fãcut iubire de oameni dupã obicei; si întru deznãdãjduire zãcând eu, m-ai ridicat, ca sã alerg si sã mãresc puterea Ta. Deci, acum, lumineazã-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca sã învãt cuvintele Tale, sã fac voia Ta, sã-si cânt întru mãrturisirea inimii si sã laud Prea Sfânt numele Tãu: al Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Spirit, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin
Eugen IVUT
ANUL-II-

2009-06-20T10:25:00.000-07:00

IUBIREA INFINITĂ
Astăzi, majoritatea credincioşilor confundă iubirea faţă de Dumnezeu cu interesele personale. Ei îl iubesc pe Dumnezeu atâta timp cât El le satisface toate dorinţele, iar mai apoi, când se abate o nenorocire asupra lor, îl părăsesc cu uşurinţă. Sunt puţini cei care înţeleg că noi trebuie să-L iubim pe Isus pentru simplul motiv că El ne-a iubit mai întâi. Când încă nu-L cunoşteam, ba chiar când noi nu existam ca existenţe concrete pe pământ, El şi-a dat viaţa pe Cruce din iubire faţă de noi. Iubirea lui Dumnezeu ne completează, iar aceasta este strâns legată de iubirea aproapelui.
Iubirea L-a adus pe Isus pe pământ şi tot iubirea L-a făcut să moară pentru a ne împăca cu Tatăl Ceresc. Dovada iubirii lui Dumnezeu este Crucea. Se spune că dimensiunile iubirii sunt două: una verticală, ce urcă până la Dumnezeu, şi una orizontală, care se revarsă asupra celorlalţi, spre cei pe care Christos îi numeşte „aproapele". Conform învăţăturii lui Isus, aproapele pe care trebuie să-l iubim este cel pe care Providenţa îl pune clipă de clipă lângă tine, adică ţi-l face aproape. Astfel că aproape îţi este cel care trece pe lângă tine, care lucrează cu tine, care stă în staţia de autobuz lângă tine, care se joacă cu tine, suferă cu tine, vânzătorul de la care cumperi diferite alimente, cel care îţi poartă pică şi chiar şi cel care te urăşte. Astfel în Christos toţi îţi sunt aproape şi implicit fraţi de care tu trebuie să te îngrijeşti.
Isus nu ne-a lăsat poruncă să-l iubim pe aproapele care ni se pare nouă mai simpatic, pe cel care merită sau pe cel care ne este util în diverse situaţii. Isus spune doar „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"(Mt 19, 19). Iubirea nu impune bariere, ba chiar ea este cea care sfarmă barierele de orice fel: sociale, etnice, culturale, religiose etc. Iubirea trebuie să o învăţăm de la Dumnezeu care nu doar că ne pretinde acest lucru, dar chiar El îşi revarsă iubirea Lui infinită şi veşnică asupra noastră. Din cauza lipsei iubirii, omul cu sufletul rănit seamănă cu o căprioară rănită care fuge singură lăsând în urmă o dură roşiatică pe zăpadă.
Fiecare om simte nevoia de a fi iubit şi apreciat, dar bătrânii sunt cei care simt cel mai tare acest lucru. Cu cât este mai aproape trecerea la viaţa de apoi, cu atât este mai acut golul pe care bătrânii îl simt în jurul lor. Instinctiv, toată lumea se adună în jurul tinerilor cu comportament vesel şi se îndepărtează de bătrânii care ar avea atâta nevoie de dragostea lor. De aceea atâţia bătrâni îşi găsesc pacea doar la Biserică, lângă Isus. El devine iubitul inimii lor însingurate. El devine motivul de a-şi continua existenţa.
Christos nu ne părăseşte niciodată. El, prin spovadă, uită trecutul şi cântăreşte totul conform prezentului. Chiar dacă în zilele înfloritoare, pline de succese lumeşti, sau atunci când suntem tineri, îl uităm, la bătrâneţe sau când ne facem timp pentru Isus, El va fi singura comoară a noastră. Isus va rămâne lângă noi datorită Crucii Sale care este izvorul iertării şi al nădejdii. Astăzi ne place să vorbim despre iubire, dar am uitat să iubim. Trăim într-o lume în care se vorbeşte mai mult ca oricând despre iubire, dar se iubeşte mai puţin ca niciodată înainte. Credem că prin simplul fapt că vorbim despre iubire o să suprimăm egoismul care ne-a pătruns în oase. Nu asta e soluţia, ci faptele pline de iubire. Doar faptele iubitoare ne vor scăpa de egoism.
La sfârşitul vieţii, Christos ne va mulţumi pentru fiecare faptă pe care am făcut-o din iubire faţă de El. Maica Tereza de Calcutta, sfânta „sacrificată” pe altarul iubirii, scrie în jurnalul său următoarele: „Mulţumesc, Doamne, că ne-ai dat iubirea capabilă de a schimba substanţa lucrurilor. Dumnezeu a permis :
o singură cale spre viaţă: IUBIREA;
o singură cale spre succes: IUBIREA;
o singură cale spre fericire: IUBIREA.
Nu este decât o singură catastrofă, şi anume cea care se naşte din refuzul iubirii. "
Iubirea să fie, aşadar, principala virtute pe care să o practicăm de-a-lungul întregii vieţi, pentru ca după ce vom părăsi această viaţă pământească să ne odihnim în Împărăţia instaurată de Isus.
Eugen IVUŢ,
ANUL -II-

2009-02-18T10:45:00.000-08:00

Folosirea instrumentelor în cântarea religioasă, de-a lungul istoriei

Tema referatului meu am ales-o după ce răsfoind paginile Vechiului Testament am observat cum erau aduse lui Dumnezeu laude prin cântec. Instrumentele muzicale sunt amintite pentru prima dată în Vechiul Testament în cartea Genezei: „Iubal, el a fost tatăl tuturor celor ce cântau din chitară (alăută) şi cimpoi (caval)". În cartea Numerilor, capitolul 10, versetul 2 se întâlneşte folosirea cultică a instrumentelor muzicale. Aceste instrumente sunt trâmbiţele de argint, care aveau rolul de semnalizare. Dumnezeu stabileşte reguli exacte cum trebuie folosite aceste trâmbiţe. În capitolul 10, versetul 3 Domnul le cere ca adunarea la uşa cortului să fie anunţată prin ambele trâmbiţe, chemarea la război să fie făcută cu vâlvă.
Despre căderea Ierihonului din cartea lui Iosua aflăm că cetatea se înconjoară pe o perioadă de şapte zile pentru a fi cucerită, din porunca Domnului. În primele şase zile „sună numai trâmbiţele”, iar în a şaptea zi se amplifică sunetul cu strigătul poporului, cetatea dărâmându-se de la sine. „Principala funcţie a muzicii o constituie închinarea şi mărirea lui Dumnezeu. De aceea toate cărţile Vechiului Testament abundă în îndemnuri de cântare”. În 1 Cronici capitolul 16 versetele de la 4 la 7, sunt descrise regulile stabilite de David privind lauda şi mărirea lui Dumnezeu în prezenţa chivotului. Se aleg anumite grupuri de leviţi, care sunt ănsărcinaţi cu muzica. Instrumentele amintite sunt instrumente cu coarde: alăute, harfe, ţambale. Preoţii sună din ţambale. Întâlnim aici toţi leviţii care vor avea însărcinarea de a fi cântăreţi. În 2 Cronici, capitolul 5 versetul 12 urmează un incident deosebit la sfinţirea Templului. Instrumentele folosite din nou sunt: chimvale, alăute, harfe şi trâmbiţele suflate de preoţi, „cei care cântau uniţi într-un singur glas erau adunaţi să mărească şi să laude pe Domnul, au făcut să răsune trâmbiţele, chitarele şi celelalte instrumente mărind pe Domnul”.
În cartea lui Samuel, David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harfe, alăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţambale. David doreşte să aducă chivotul la Ierusalim. Acest eveniment este organizat, sărbătorindu-se cu muzică, dans şi bucurie. El mulţumeşte Domnului prin celebra cântare „Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui. Spuneţi toate minunile Lui.”
În Psalmi sunt amintite des instrumentele muzicale. În Psalmul 68, 25 ni se spune că în frunte merg cântăreţii apoi cei ce cântă din instrumente, în mijlocul fetelor care sună din timpane. Faptul că tamburinele sunt pe mâna fetelor ne arată că este imposibil să fi fost folosite în Templu. Instrumentele muzicale erau folosite de leviţi, iar femeile nu erau prevăzute cu slujbă în Templu.
În general în textele Vechiului Testament se întâlnesc cam trei tipuri de instrumente: cu coarde (harfa, lira), de suflat (trâmbiţa cu cele trei variante: cornul berbecului, cornul drept şi cornul metalic), de percuţie (tamburina, chimvalele şi alte instrumente răsunătoare). Isaia ne profeţeşte că întoarcerea în Israel va fi însoţită de cântări, sunete de flaut şi bucurie în inimi şi Domnul va lovi cu toiagul cel de mustrare pe asirieni, fiecare lovitură fiind însoţită de sunete de harfă, tobe şi jocuri.
Muzica încetează în momentele de tristeţe şi de pedeapsă divină, de exemplu pustiirea pământului lui Iuda este însoţită de viziunea proorocului Isaia de încetarea glasului „cel plin de veselire al lirei” şi multe alte exemple.
Instrumentele au fost folosite diferit cu scopuri sfinte şi nesfinte. Pentru slujbe cu muzică în Templu existau norme precise. Dansul practicat avea caracter religios şi firesc. Instrumentele contemporane sunt urmaşe ale acelor instrumente antice. Azi avem orga electronică, care am spunea spune că e urmaşa trâmbiţelor, fluierelor şi cimpolui. Avem pianul electronic, urmaşul ţambalului sau chimvalului. Avem vioara electronică urmaşa alăutei.
Aici am amintit doar câteva dintre locurile din Vechiul Testament unde apare termenul de muzică şi de instrumente muzicale, dar ele sunt cu mult mai multe observându-le doar la o simplă răsfoire a paginilor Sfintei Scripturi.
Prima mea întâlnire cu muzica creştină religioasă a avut loc cu mult timp în urmă. Dar prin anul 2005 făcând un pelerinaj la Medjugorje am ascultat şi am avut ocazia să văd cu ochii mei ce senzaţii şi ce trăire oferă muzica religioasă în inimile şi trăirile tinerilor. În momentul cântării diferitelor melodii, tinerii erau cuprinşi de bucurie, de veselie, exprimate pe chipurile lor şi transmise prin dansurile de entuziasm.
De multe ori în timpul rugăciunilor ascult muzică. Prin ea şi prin convorbirea cu Dumnezeu parcă mă simt un altul. Simt o pace sufletească, o linişte şi în acelaşi timp o emoţie. În diferitele cântece religioase găsim, azi, îndemnuri şi fraze nutritive, care ne-ar putea ajuta să creştem sănătoşi în credinţă. Dar azi există şi muzică care nu ne oferă, nu ne transmite absolut nici un mesaj demn de urmat.
Noi nu putem să schimbăm versurile acestor melodii, însă putem să alegem cu înţelepciune ce fel de cântece să ascultăm. Prin intermediul muzicii creştine de azi putem să auzim versuri pozitive în stiluri muzicale care ne plac cel mai mult. În Biblie ni se spune că cel care cântă se roagă de două ori. Muzica de laudă la adresa lui Dumnezeu există de foarte mulţi ani. În timpurile Vechiului Testament Psalmii erau cântaţi aşa cum noi cântăm azi diferite priceste şi imnuri bisericeşti. Referitor la cei care cântă, în cadrul Sfintei Liturghiei, preotul la una dintre rugăciunile în taină zice: „Însuţi Stăpâne primeşte din gura noastră a celor păcătoşi întreit – sfântă cântare şi ne cercetează cu bunătatea Ta”.
Dar nu numai în rugăciunile preotului în taină ci şi în una dintre ecteniile Sfintei Liturghii: „şi pentru cei ce se ostenesc şi pentru cei ce cântă”.
Aşadar vedem că şi în comemorarea morţii şi învierii lui Isus, care este Sfânta Liturghie se aduce aminte de cei ce cântă.
Muzica ne poate ajuta să creştem în credinţă. Muzica creştină poate fi folosită în închinare şi poate să ne provoace să ne gândim la relaţia noastră cu Dumnezeu. Muzica rock creştină şi alte genuri contemporane de muzică ne provoacă să ne gândim la unele aspecte cu care ne confruntăm zilnic aşa cum este presiunea anturajului, drogurile şi alcoolul, curtarea, sexul şi împărtăşirea credinţei.
Mulţi creştini ai zilelor noastre spun că nu se poate cânta cu instrumente în Biserică, aceasta fiind un păcat condamnat şi de marii Sfinţi. Eu nu văd nici o problemă în această privinţă, pentru că muzica din instrumente îţi dă parcă o altă stare simţindu-te un altul.
Şi în cadrul celebrărilor liturgice s-au introdus diferite melodii, nu numai strict tipice, unele creându-ţi bucurie şi pace, iar altele durere şi întristare.
Muzica înălţătoare este ca şi o celebrare. De fiecare dată când auzim oamenii cântând dragostea lor pentru Dumnezeu putem să ne bucurăm cu ei.

Bibliografie:
Vasile Vasile, Istoria Muzicii Bizantine,ed. Interprint, Bucureşti 1997.
Sfânta Scriptură, Institutul Biblic Misionar Ortodox, Bucureşti 1968.
Pr. Ovidiu Horea Pop, Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, ed. Logos, Oradea 1994.

2009-02-15T04:13:00.000-08:00

Azi, m-am uitat cu bucurie la tine cand te-ai trezit de dimineata. Ce frumosi erau zorii, ai vazut? Asteptam sa spui doua-trei cuvinte, poate... sa multumesti pentru noaptea ce a trecut cand, cu multa atentie, ti-am incalzit trupul, ca in fiecare noapte cu iubirea mea scumpul meu, ori poate, sa-mi spui parerea ta, despre ce vrei sa faci astazi. Dar am vazut ca erai mult prea preocupat; iti cauta-i haine potrivite cu sarguinta si ganduri multe unul dupa altul primeai in capsor. Si ti-am zambit, te-am sarutat pe frunte si am inceput din nou sa am grija de tine, ca in fiecare zi. Eu continuam sa sper ca iti vei gasi cateva clipe... ca sa spui macar: "buna dimineata!" Dar erai mult prea ocupat. Iti numaram pasii si iti ascultam respiratia, caci sunt cu tine mereu, si acum cand dormi din nou, si iti spun aceste vorbe, esti atat de iubit!Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am intins mana si am inseninat cerul si am dat voie pasarelelor sa cante, sa iti fiu pe plac. Dar tu, scumpul de tine, nu ai observat nimic. Te-am privit plecand grabit spre treburile tale si iar am asteptat, dar nu mult, caci am vazut nevoie ta de de ajutor, si am hotarat sa te ajut, cum am facut mereu. Mai stii? Anul trecut, ti-am salvat viata de o boala aspra, ce a venit din pacatele tale. Iti amintesti cand ai fost mic, o scumpul meu, de cate ori era sa mori! Cum sa permit aceasta? Si astfel, azi, am atins buzele oamenilor de langa tine, si treburile tale s-au rezolvat atat de repede. Dar; nu ai avut timp nici atunci sa-mi spui doar doua vorbe, doar doua...Am zambit din nou si ti-am mangaiat pasii. Spune te rog, simteai ca mergi? Cand te-ai intors din oras, am vazut ca ai obosit si m-am grabit sa te ajut, cum fac mereu. Ti-am daruit o ploaie marunta si calda care sa iti alunge tristetea. Am crezut ca, fiindu-ti astfel alaturi, iti vei aduce aminte ca sunt aici, cu tine. In schimb, suparat, ai injurat ploaia, care te mangaia, inainte sa intri in casa.Doream atat de mult sa te aud vorbind frumos. Dar... ziua nu s-a sfarsit inca. Ai inceput prin casa sa faci ce doreai, ce iti placea, in timp ce asteptam cu speranta mare, sa observi macar cu un gand cat de mic, ca sunt cu tine. Inca astept... scumpul meu. Apoi, am hranit trupul tau in cina gustoasa cu iubitii tai parinti, dar... tot nu ti-ai adus aminte ca sunt cu tine. Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni mai bine, dar nu te-am lasat in izbeliste. Nu te voi lasa niciodata. Iti voi fi mereu alaturi, cum stiu mai bine, pana cand timpul iti va fi randuit sa pleci si sa vi la Mine sa vorbim. Si astfel, am lasat veghetori pentru tine o multime de stele, si luna blanda. Era atat de frumos, la fel ca si ieri noapte, ai vazut? Dar... nu ai observat, ai adormit atat de repede, scumpul de tine.Dar, o dragul meu, nu este fericire in iubirea Mea mai mare decat sa fiu aici cu tine, sa te privesc cum dormi si iti daruiesc inca o respiratie. Tu nu stii, dar am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi vreodata. Vei dori sa sti aceasta vreodata? Tare mult as vrea sa intelegi acestea, dar nu te oblig, caci ti-am mai daruit si libertate, ca atunci cand eram impreuna si vorbeam atat de des, ce frumos era, mai stii? Multa bucurie as avea daca ai vrea sa intelegi cat de mare grija port de tine, mult pretiosule, pentru ca si tu, la randul tau, sa arati si sa spui celor din jurul tau, care nu vad, cat de mult ii pot iubi, si astfel, poate vor vedea si vor dori sa citeasca marea Mea scrisoare catre voi. Te iubesc atat de mult incat te voi rabda, orice vei face, pana la ceasul randuit de Mine, sa te chem sa vi la Mine sa vorbim.Acum, noaptea a trecut, putin este si te trezesti din nou, nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa te ingrijesc atat de atent si suav, dragum meu copil, si sa sper ca macar azi Imi vei acorda putin din timpul tau. Poate azi iti vei aminti ca sunt aici cu tine, si... ca am fost mereu.Sau poate, o ce frumos ar fi, sa vi duminica la Mine acasa, sa asculti preotul si corul ce frumos imi vorbesc, in Sfanta Liturghie, si poate... atunci, iti vei aminti de Mine, scumpul meu copil si imi vei spune doua vorbe, doar doua...Cu toata dragostea,Al tau Tata, Dumnezeu

2009-02-14T11:20:00.000-08:00

SECTORUL COMUNICATII SI RELATII PUBLICECENTRUL DE PRESA BASILICABIROUL DE PRESA
P A L A T U L P A T R I A R H I E IALEEA DEALUL MITROPOLIEI 25, 040163 BUCURETI IV, ROMANIATelefon: + 40 21 406 71 67 Fax: + 40 21 406 71 72E-mail: presa@patriarhia.ro, http://www.patriarhia.ro/
CONTESTAREA PROIECTULUI FARA REZOLVAREA DIFERENDULUI- Litigiul patrimonial dintre ortodocsi si greco-catolici -
Atat rapoartele transmise de catre eparhiile din Transilvania in vederea intocmirii Raportului general de activitate pentru anul 2008, cat si numeroase adrese primite la Patriarhia Romana din partea unor unitati de cult subordonate din aceeasi zona a tarii, semnaleaza o situatie ingrijoratoare privind recuperarea in instanta de catre Biserica Romana Unita cu Roma (grecocatolica) a locasurilor de cult, a caselor parohiale si a cimitirelor apartinand ortodocsilor.
In prezent, in zonele in care au existat comunitati greco-catolice, respectivul cult a declansat un numar de 106 litigii aflate in diferite faze procesuale (spre exemplu, numai in judetul Bihor au fost introduse, incepand cu anul 2005, 26 de actiuni impotriva unor unitati de cult ortodoxe).
Majoritatea zdrobitoare a acestora sunt actiuni introduse dupa intrarea in vigoare a Ordonantei de Guvern nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele masuri referitoare la Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica), aprobata cu modificari prin Legea nr. 182/2005. Acest act normativ prevede - in mod explicit - posibilitatea revendicarii in instanta a fostelor proprietati greco-catolice, desi majoritatea covarsitoarea a credinciosilor greco-catolici au devenit si au ramas, intre timp, ortodocsi.
La cele 106 litigii aflate in curs de judecata, despre care semnalele sunt deosebit de ingrijoratoare, se adauga 29 de hotarari judecatoresti definitive si irevocabile in defavoarea Bisericii Ortodoxe Romane, multe dintre acestea fiind pronuntate dupa anul 2004. In foarte putine cazuri a fost dat castig de cauza unitatilor de cult ortodoxe.
Intrucat intreaga populatie ortodoxa din Romania a perceput ca o mare nedreptate aceasta situatie, au fost promovate, de-a lungul timpului, mai multe initiative legislative care vizau impartirea fostului patrimoniu greco-catolic in functie de numarul credinciosilor ortodocsi si greco-catolici. Ultima dintre acestea a fost proiectul de lege nr. 368/2007 (aflat in dezbatere la Camera Deputatilor), cel mai elaborat, care prevedea inclusiv despagubirea unitatilor de cult greco-catolice de catre Statul Roman.
Acest proiect a fost atacat de catre Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica), intrucat aprecia ca ii este defavorabil, dar contestarea lui nu constituie o solutie de rezolvare a litigiului patrimonial dintre ortodocsii si greco-catolicii din Romania, care sunt mostenitorii unui patrimoniu comun de peste trei secole. Pana in anul 1700, patrimoniul in disputa a fost in intregime ortodox.
In calitatea lor de culte recunoscute legal in Romania, Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica) trebuie sa aiba sprijinul Statului in rezolvarea acestei probleme.
BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE

DOAMNE DREPTATEA TA ESTE DREPTATE IN VEAC SI CUVANTUL TAU ESTE ADEVAR.

ce bine e cand fratii in Domnul SE IUBESC

in memoriam

2009-02-14T00:48:00.001-08:00

IN MEMORIAM -preot PANTEA EUGEN
Nu iti este dat sa intalnesti in viata prea multi oameni care sa poarte cu ei linistea sufleteasca,omenia si credinta in Dumnezeu,rabdator si saritor in a face bine oricui,modest si sfatos,cu mare dragoste pentru nepoti si stranepoti,acesta a fost preotul paroh al Bisericii Greco catolice din Beliu.Dar,pentru a fi un astfel de om,este necesar sa traiesti printre oameni sa suferi alaturi de ei,sa poti discerne ce e bine si ce e rau in tot ceea ce faci si intreprinzi. Preotul Pantea Eugen a fost prezent printre credinciosi,a renuntat la casnicie pentru a-si putea oferi toata credinciosia catre Dumnezeu,fiind trup cu Biserica.
Pana in anul 1946 a cunoscut oamenii din Bihor,activand in localitatea Mociar apoi a slujit cu drag in Biserica din Beliu pana in 1948,cand, o serie de preoti greco catolici au fost nevoiti sa paraseasca altarele bisericesti,unii suferindmult,altii au fost nevoiti sa se ascunda de ochii autoritatilor din acele vremuri.Parintele Pantea a luat hotararea de a se feri de necazuri adapostindu-se prin locuri retrase din apropierea localitatii Minisul de Sus,unde a fost ajutat de catre rudenii si de catre alti crestini.Un timp i-a fost mai usor lucrand ca si contabil la o cariera de diatomita in vecinatatea satului.
Despre regretatul preot Pantea auzi numai cuvinte de lauda din partea celor care l-au iubit si cunoscut.Om modest din toate punctele de vedere:inteligent,saritor la nevoie,impaciuitor,bland si sfatos,modest si dornic de a schimba o vorba buna cu orice se intalnea.Iti parea bine cand te intalneai cu el,la randu-i si el se bucura.Pe nepoti si stranepoti ii iubea mult;acestia se tineau scai dupa el,pana la un teren agricol din apropiere,unde munceau impreuna,dupa puterile lor.Timp indelungat s-a ingrijit cu devotament de fratele sau care era suferind.
Dupa Revolutie,la inceputul anului 1990 credinciosii greco catolici din localitate l-au rechemat in fruntea bisericii.Mai tarziu in 1997 a fost ridicat la gradul de canonic onorar de catre PSS Virgil Bercea-moment desfasurat in Biserica din Beliu.
Satenii din Beliu isi amintesc de casa parohiala,acum,pe locul acela e un bloc de locuinte,unde preotul Pantea aduna,impreuna cu invatatorii din sat copiii,pentru a realiza o ora de religie.
Odata m-a invitat la el acasa,unde,acum,locuieste familia Ivut.Bucuros,am pasit pragul unui mic altar incropit in partea de rasarit a locuintei.Aici se ruga ceasuri intregi, alaturi,supraveghindu-l mai multe carti bisericesti;o masuta,o candela aprinsa,o cruce cu rozariu;camera tainica,plina parca de aer spiritual.
Mai tarziu aici il lua pe stranepotul sau EUGEN si ii destainuia din cele sfinte si invatandu-l slujbele bisericesti;acest stranepot,azi,se straduieste sa fie un bun slujitor asa cum l-a povatuit unchiul sau, cand inca il mai tinea pe genunchi.
Am aflat ca se pregatea cu grija pentru a rosti cuvantul de invatatura in fata credinciosilor.In ultima perioada de slujire,lua insemnarile scrise pe pagini ingalbenite de vreme si citea emotionat din ele,cu acelasi efect pe care il producea si prin cuvantarea obisnuita.
A slujit cu daruire in biserica cativa ani;primul ajungea,pregatit pentru slujba si pleca printre ultimii din biserica.Pana la sosirea enoriasilor se odihnea pe un scaun in altar;surprins de catre cineva,a marturisit convins: as vrea sa mor in biserica.
A activat,in paralel cu noul paroh Roman Constantin,pana aproape de sfarsitul vietii.Nu a zacut dar cu vreo 2,3 ore inainte de a muri si-a simtit sfarsitul marturisindu-i nepoatei Adelina: sa nu plangi,azi plec neaparat.
Si s-a stins ca o lumanare,la respectabila varsta de 91 de ani,in anul 2000,in octombrie.
DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA IN PACE.
articol scris de Gheorghe JULA in revista Sanzienele, revista a PAROHIEI GRECO CATOLICE DIN BELIU

pr.PANTEA EUGEN

2009-02-13T03:33:00.000-08:00

PRIN ACEST ARTICOL AL DOAMNEI MARIA HETCO VREAU SA EVOC PERSONALITATEA STRABUNICULUI MEU PANTEA EUGEN PREOT GRECO CATOLIC, DORIND IN ACELASI TIMP SA-I MULTUMESC PENTRU SAMBURELE DE CREDINTA CARE L-A SADIT IN MINE. DE ACOLO DIN FERICIREA VESNICA STIU CA MA IMI VEGHEAZA FIECARE PAS SI CA IMI DA PUTEREA DE A MERGE INAINTE. MULTUMESC

MDP: Stimată doamnă Maria Hetco, ce mai înseamnă patriotismul pentru contemporani? E o noţiune perimată?

Maria HETCO: Eu m-am căsătorit cu un fiu de preot, o personalitate cunoscută în viaţa Bihorului, pentru că tata era canonic, protopop greco-catolic în Oradea şi mutat de la catedrala noastră Sfântul Nicolae, la cererea lui, în Beiuş. Prin soţul meu iubit, Virgil, am aflat lucruri necunoscute mie despre viaţa episcopilor de Oradea, Demetrin Radu, Valeriu Traian Frentiu şi Ioan Suciu, informaţii care-i aşezau într-o lume aparte. Ei îl iubeau pe Dumnezeu mai presus de viaţa lor. Am început să iubesc lumea aceasta, voiam să o cunosc, să o aprofundez, să o trăiesc, să devină parte şi model al vieţii mele. Aşa am început studiul metodic al materialelor despre prigoana contra Bisericii mele. La început materialele erau rare, subţiri, greu se aflat. S-a dus o politică de intimidare, de denigrare a greco-catolicilor după 1989, în special a preoţilor rămaşi în viaţă după ieşirea din închisori. Acum, cel puţin în Oradea, în Bihor, toţi au murit. Treptat, cu scurgerea anilor, am găsit o bibliografie mai bogată, pe care am respectat-o în consemnările făcute pentru presa religioasă locală şi în expunerile mele. Prin Lucian, ele au depăşit cadrul care le era destinat – în principal pentru credincioşii parohiei „Maica Domnului” din Oradea. Selectez bibliografia. Sunt mărturii din interior, cunoscători ai problemelor şi cu acces la documente valoroase. Scriu pentru că iubesc scrisul, cartea, studiul, adevărul şi Biserica mea. O iubesc obiectiv prin documente, prin adevărurile ei, prin sacrificiile fără număr. Poate o iubesc parte şi subiectiv, pentru că:
- aparţin trup şi suflet acestei biserici, pe linia familiei mele, în primul rând prin tatăl meu, dar şi prin căsătoria mea, cu legăturile de familie cu adevărat deosebite, existente încă în familia în care am intrat. Prin tatăl meu, fiu, nepot şi strănepot a trei generaţii de cântăreţi bisericeşti în unica biserică din satul natal al tatălui meu.
- elev în clasa a şasea la şcoala din sat, cu ocazia unei vizite a P. S. Valeriu Traian Frentiu, tatăl meu, elev foarte bun la învăţătură, s-a evidenţiat prin participarea şi răspunsurile date la lecţiile asistate de P. S. A fost selectat, încurajat şi susţinut ca elev foarte bun, dar provenit dintr-o familie săracă, absolvind în 1933 Şcoala Normală de Învăţători di Oradea.
- era cel de-al doilea învăţător din sat, susţinut moral şi material de Episcopia Greco-catolică di Oradea, prin Episcopii ei.
- tatăl meu a avut faţă de P. S. Valeriu Traian Frentiu – de sfântă amintire – o recunoştinţă puternică, neclintită şi dovedită în timpul prigoanei declanşată de statul comunist român, dar şi de cei care aveau ca scop în sine al activităţii lor desfiinţarea Bisericii Greco-catolice.
- eu am crescut în acest climat de recunoştinţă, devotament şi respect pentru Biserica Greco-catolică reprezentată de acest ierarh, pentru care familia mea aveau un adevărat cult.
- ajuns dascăl în localitatea natală, a rămas până la pensionare şi după, dascălul-fiu al satului, azi cu locul de veci în pământul strămoşilor noştri, pe care-l numea „sfânt şi odihnitor”.
- familia mea a ajuns în satul drag tatălui meu, când eu am început clasa a treia. Aici l-a cunoscut pe preotul satului, Eugen Pantea. L-am îndrăgit pentru prietenia ce-o purta familiei noastre, pentru prezenţa sa caldă şi luminoasă în şcoală, către noi copiii, care-i fugeam în întâmpinare când intra în curtea şcolii. Purta întotdeauna reverenda, care-l făcea unic în peisajul satului, în viaţa noastră de elevi.
- de la sfinţia sa am învăţat salutul specific credincioşilor noştri greco-catolici: „Lăudat fie Isus!” şi răspunsul „În veci, amin”. Acestea erau întotdeauna cuvintele întâlnirii cu părintele, cu sătenii, oriunde ne întâlneam, salut creştinesc, care a devenit obişnuinţă de atunci şi până acum.
- devenită şi eu fiică a bisericii, a satului, părintele m-a introdus într-o lume necunoscută mie: citirea Afântului Apostol, în duminici şi sărbători, pe fragmente, unul-doi elevi; Taina Sfintei Spovedanii şi primirea Sfintei Euharistii! Ce impresie extraordinară au avut asupra vieţii mele cele trăite atunci, cu ecouri prelungite, până la cei peste 72 de ani ce-i am. În frumoasa biserică cu boltă albastră, înstelată, pictată, caldă şi curată în simplitatea ei, împodobită de jur împrejur cu tablourile reprezentând „Calea Crucii” – drumul Calvarului, rămâneam de multe ori plângând în faţa chinurilor Domnului, în faţa neputinţei mele de a-l mângâia pe Domnul...
- pe fiecare tablou, discret într-un colţ, erau trecute numele, prenumele familiilor donatoare din trecutul satului, unde mi-am găsit şi eu rădăcinile: străbunicii mei care trăiau acum, mângâietori, în sufletul meu...
- în corul elevilor, instruit de părinţii mei şi de părintele Eugen, am participat la oficierea Serviciului Divin, cântam priceasna, frumoase cântece mariane, Paraclisul Maicii Domnului, pregăteam Viflaemul. Viaţa mea era plină de trăiri sufleteşti înălţătoare, puternice şi luminoase, trăiri de bucurie, fiindcă făceam parte din viaţa bisericii, a satului... şi pentru acele trăiri şi evenimente în care mă contopeam, dragostea, recunoştinţa şi respectul meu faţă de această biserică au devenit puternice, statornice, o temelie pe care nu a dărâmat-o arestarea tatălui meu pentru că a stopat cu cuvântul şi autoritatea lui prădarea bisericii satului de Cărţile ei, de Calea Crucii, după anul de tristă referinţă din viaţa Bisericii Române Unite: 1 decembrie 1948 şi ceilalţi care i-au urmat...Acesta este şi patriotismul meu. O mică parte a lui, bineînţeles...

medugorje

2009-02-13T00:35:00.001-08:00

Experienţă la Medugorje În perioada 27 iulie - 8 august anul acesta am avut deosebita plăcere de a merge pentru a doua oară la Medugorje. Medugorje este un sat în care Fecioara Maria continuă să transmită lumii întregi mesajele Sale, prin intemediul vizionarilor. Anul acesta am participat la două dintre apariţiile Fecioarei: pe dealul Podbrodo prin Iacob şi la Cenacolo prin Marijane. Medugorje este un loc unde simţi cu adevărat că eşti un ,, alt om “, experimentezi cu adevărat prezenţa Mariei. O experienţă pe care de multe ori nu o poţi relata, de care eşti pur şi simplu fascinat. Liturghia oficială de pe muntele Krijevac a avut loc la ora 5:00. Aici au fost prezenţi peste 600 de preoţi catolici din peste 100 de ţări, inclusiv România. A fost un moment important, încărcat de binecuvântări. În mesajul pe care Sfânta Fecioară l-a dat Mirjanei, ne-a cerut să ne curăţim inimile şi să-L lăsăm pe Isus să pătrundă în sufletele noastre. Ea ne-a spus că “în momentul când priveşte la sufletul nostru se întristează de ceea ce vede”. În schimb, la apariţia de pe Podbrdo, Fecioara Maria ne mulţumea că am răspuns chemării sale şi ne-a dăruit binecuvântarea sa maternă. După părerea mea, Medugorje este locul în care se simte cu adevărat prezenţa Mariei la fiecare pas, dar şi iubirea pe care Isus ne-a spus că trebuie să o avem unul faţă de altul. Această iubire se putea lesne observa din relaţiile dintre pelerini, dar şi dintre localnici şi pelerini. Aş dori să-i mulţumesc Maicii Sfinte pentru acest minunat dar de a participa pentru a doua oară la festivalul tinerilor de la Medugorje. Eugen IVUŢ

sf.ioan

2009-02-13T00:34:00.001-08:00

Numele lui era Ioan... În urmă cu aproximativ 2000 de ani, pe malul Iordanului se afla un om ciudat care nu semăna cu nici unul dintre obişnuiţii locului. Avea către treizeci de ani şi era din neam preoţesc, dar nu intrase niciodată în templu ca să împlinească ritualurile serbede ale evreilor. El crescuse în pustiu, într-o peşteră aflată în sălbăticie pe care o înmărmuri timp de douăzeci de ani cu înflăcărarea pocăinţei lui. Purta îmbrăcăminte din păr de cămilă, strânsă în jurul şalelor cu o cingătoare de piele. Avea o barbă pe care nu o atinsese briciul niciodată. Trupul lui avea o culoare străvezie din cauza asprimii postului pe care şi-l impusese. Nu a băut niciodată vin, iar hrana lui consta în miere şi lăcuste. Era o figură plină de umilinţă, de duioşie, de tărie şi de o patimă a sfinţeniei. Nu a săvârşit niciodată minuni, dar cu toate acestea poporul îl credea Ilie sau chiar Hristosul, Unsul lui Dumnezeu. Numele lui era Ioan, iar poporul l-a supranumit Botezătorul, deoarece şi-a început propovăduirea pe malurile Iordanului, chemându-i pe toţi la pocăinţă şi le administra un botez simbolic, ce avea să anticipeze adevăratul Botez pe care l-a instituit Isus şi l-a lăsat Bisericii ca mijloc de mântuire. Pe scurt acesta a fost cel numit de Biserică „Înaintemergătorul Domnului nostru Isus Hristos”. Toţi suntem chemaţi să ne apropiem cât mai mult de exemplul lui Ioan şi să-I netezim cărarea către sufletele la poarta cărora Isus încă bate plin de încredere că o să I se deschidă. Eugen IVUŢ

IUBIREA

2009-02-13T00:15:00.001-08:00

IUBIREA

Talmudul, cartea de căpătâi a evreilor spune într-unul din versetele sale: „când un om se naşte, intră în lume sub chipul unui copil, cu mâinile întinse, parcă pentru a spune că totul este al său. Când omul moare, lasă să cadă totul din mâinile lui, parcă pentru a spune că nimic nu duce cu sine din această lume." Însă, Hristos merge mai departe de atât şi, prin viaţa Sa, comportamentul, dar mai ales prin învăţătura Sa, ne spune că numai iubirea este veşnică, şi că numai actele făcute din iubire vor fi cele care vor conta în momentul judecăţii. A intra în „jocul" iubirii lui Hristos este un lucru surprinzător şi cine a primit darul de a pătrunde taina acestei iubirii, poate să înţeleagă că Dumnezeu nu vrea să ne strice micile noastre bucurii pământeşti de care suntem atât de ataşaţi. El chiar spune că acestea nu ne vor separa de El, doar dacă îndărătul acestora întrevedem iubirea Creatorului nostru. Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat în Isus din Nazaret, dar noi, parcă tot străini suntem de ea.
În iubirea Sa, Hristos manifestă solidaritate faţă de cei dispreţuiţi, sau chiar marginalizaţi de societate. Este grăitor exemplul vameşului Zaheu, care nu mai aştepta nimic bun de la lume, aşa cum lumea nu mai aştepta nimic bun de la el. El era „mic şi bogat" şi stătea izolat între zidurile bogăţiei sale, care era un obstacol între el şi lumea invidioasă. Din felul în care Isus se comportă faţă de el, putem face o deosebire clară între atitudinea Sa şi cea a celorlalţi. Pentru Isus, Zaheu nu era un caz pierdut, ci era un suflet care încă îşi aştepta mântuirea. De aceea, Isus îi spune să se dea jos din copac pentru că vrea să mănânce în casa lui. După ce Zaheu se arată binevoitor în a-L primi pe Învăţător, are loc şi convertirea sa. Hristos nu a condamnat niciodată vreo persoană. Noi de ce am face-o? Când lumea o acuza pe Maria sora lui Lazăr că este leneşă, sau risipitoare, Hristos a fost de partea acesteia, fiindcă El a observat că ceea ce ea făcea erau o consecinţă a iubirii pe care o nutrea faţă de El. Datoria noastră morală este de a ne apropia cât mai mult de exemplul dat de Hristos. Trebuie să ne apropiem de semenii noştri, să fim binevoitori faţă de ei. Hristos s-a constituit pe Sine ca model pentru noi pentru că ştia că suntem capabili să-L urmăm, are încredere în noi, şi chiar ne ajută să păşim pe „calea cea strâmtă". De multe ori suntem frapaţi de lucrurile rele pe care le vedem săvârşite de către semenii noştri. De aceea, adesea ezităm în a acţiona conform îndemnului sfântului Pavel, care spunea : „nu vă lăsaţi biruiţi de rău, ci biruiţi răul cu bine". În cuvinte puţine, acest îndemn consider că explică în mare măsură Iubirea lui Hristos. Isus iubeşte oamenii. El apucă de mână copii, îi pune în mijlocul mulţimii şi îi mângâie. În copii, Isus vede inocenţa, puritatea care sunt atât de necesare mântuirii. El merge până într-acolo încât afirmă că dacă nu vom fi asemeni copiilor nu vom intra în Împărăţia Cerurilor. Isus apreciază mai mult mica, dar sincera dajdie unei bătrâne, decât generosul dar al îngâmfaţilor. El a ştiut că ea a făcut gestul din iubire, pe când ceilalţi dăruiau din prea-plinul pungii lor. La nivel strict exterior, Hristos nu se deosebea de ceilalţi oameni. Purta aceleaşi veşminte, mânca şi chiar muncea la fel ca ceilalţi. În ceea ce priveşte viaţa interioară, El se deosebeşte de ceilalţi datorită Iubirii Sale. El era Iubirea întruchipată. El a fost darul pe care Tatăl l-a făcut omenirii. Rămâne doar ca noi să acceptăm acest dar şi să trăim conform voinţei Celui care ni l-a dăruit. Principala coordonată pe care se axează întregul mesaj al lui Isus este Iubirea. Tot ceea ce contează este modul în care noi o percepem şi o punem în practică. Referitor la acest lucru, Teresa de Calcutta obişnuia să spună: „decât să faci lucruri măreţe lipsite de iubire, mai bine fă lucruri mici cu iubire". Finalitatea vieţii lui Isus nu era aceea de a câştiga prestigiul celorlalţi. Astfel că atunci când era pe cruce, El nu a ascultat îndemnurile acelora care îi spuneau că dacă vrea ca ei să creadă în El, va trebui să se dea jos de pe cruce. Dacă ar fi coborât, atunci El ar fi încetat să iubească şi viaţa Sa nu ar mai fi fost o jertfă de ispăşire ce se datorează Iubirii Sale nemărginite. Apostolul Ioan a spus: „noi am văzut Iubirea şi am crezut în ea". Minuni au săvărşit atât diverşii proroci, cât şi unii sfinţi care au trăit după Isus, dar niciunul dintre aceştia nu a fost Fiul lui Dumnezeu. şi ei au iubit, dar numai Isus Hristos a fost Iubirea. „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi". Vă invit pe toţi să devenim temple ale iubirii sfinte ale lui Isus, deoarece cu toţii suntem iubiţi de către El!
EUGEN IVUT

NU TE TEME TURMA MICA

2009-02-13T00:14:00.001-08:00

„NU TE TEME TURMÃ MICÃ”
„Acum a sosit ceasul eroismului pe pãmânt românesc. Biserica Românã Unitã cu Roma Greco-Catolicã, expresie a culturii nationale si a traditiei catolice reprezintã prezenta autenticã a Mântuitorului printre noi, si prin Hristos suntem persecutati si noi. Cetatea lui Isus din România este atacatã acum de fiii întunericului. Sã luptãm pentru mostenirea de adevãr si luminã care ne-a fost lãsatã de strãmosi, sã luptãm pentru singura cale de salvare a omului: Biserica Unitã cu capul ei, Isus Hristos.”(Episcop Ioan Suciu)
Am început prin a-l cita pe Preasfintitul Suciu, acum când pentru Biserica noastrã, dupã o scurtã perioadã de libertate, este din nou persecutatã subtil, încercându-se a i se lua tot ceea ce detine. Mã întreb: oare de ce? Probabil pentru cã cei care au comandat persecutia Bisericii Greco-Catolice din 1948 mai sunt încã în viatã si încearcã neîncetat sã facã tot ce le stã în putintã pentru a reduce la tãcere, pentru a trece în non-existentã Biserica Românã Unitã cu Roma Greco-Catolicã. Acestia detin functii înalte în tara noastrã, începând de la presedintia diferitelor partide(cu orientare comunistã) si ajungând sã contamineze si ierarhia bisericeascã ortodoxã (episcopi, mitropoliti) care încã mai suferã de nostalgia comunismului... Oare pânã când vom fi condusi de putinii comunisti rãmasi în viatã? Oare când vom mai avea si noi un cuvânt de spus?
Multe scandaluri s-au abãtut asupra Bisericii dealungul istoriei, începând cu primele erezii si ajungându-se pânã la radicalismul curentului secular. În România de azi am putea lesne afirma cã existã un scandal al ipocritilor. E un lucru curios faptul cã dupã cãderea comunismului în 1989, la Bisericã merg mai putini oameni decât mergeau în timpul regimului comunist. Motivul cel mai probabil este acela cã demnitarii nomenclaturisti care ieri erau atei convinsi, marxisti înversunati, azi sunt conducãtori de elitã ai ortodoxiei românesti. Sunt înconjurati de soboruri de preoti si vorbesc palid despre o Cruce a lui Hristos pe care nici mãcar nu au curajul sã o priveascã datoritã constiintei spãlate în noroi pe care o au. Sunt buni crestini fãrã sã fie botezati... Sunt crestini si democrati fãrã sã stie pânã la capãt rugãciunea „Tatãl Nostru”... Acesta este un scandal ireparabil mai ales pentru noi, tinerii români. De aceea ipocritii sunt „împotriva noastrã”.
De multe ori auzim cã unii spun: s-a stricat totul în jurul nostru... vezi ce lucruri rele face democratia! Asta nu este adevãrat! Pentru crimele ce sunt fãcute azi, mintile criminale au fost educate timp de 50 de ani în scoala comunistã. Cu alte cuvinte cine a fost sfânt în decembrie 1989 nu poate sã devinã tâlhar si criminal în ianuarie 1990. în fond nu numai comunismul este rãu, ci mai ales mintile comuniste îndoctrinate care au supravietuit revolutiei târându-se prin canale pentru a nu fi deconspirati.
Trãind într-o familie cu profunde rãdãcini greco-catolice, simt acum reiterându-se o vorbã a strãbunicului meu: „Biserica asta micã suferã iar, dar suferinta asta îi va aduce mari bucurii”. Virtutile pe care aceastã Bisericã prin preotii ei le-a sãdit în mine m-a fãcut sã o iubesc enorm. Bisericii Ortodoxe i-a lipsit în anii comunismului puterea moralã de a-i converti pe Uniti la ortodoxism, astfel cã i-a subjugat, dar greco-catolicii au fãcut întocmai precum zice Mântuitorul: „luati jugul Meu asupra voastrã, si învãþaþi de la Mine, cãci Eu sunt blând ºi smerit cu inima; ºi veþi gãsi odihnã pentru sufletele voastre” (Mt 11,29). Furiosi probabil pentru cã nu le-a reusit tentativa de distrugere a BRU, ei nu se dau bãtuti si încearcã din nou.
Reprezentantii ortodoxiei românesti încearcã si azi sã convingã cã ei sunt pozitia cea adevãratã, traditionalã, cã religia strãmoseascã a românilor este ortodoxismul care dupã ei este cel mai autentic crestinism primit direct de la Hristos, si este cel mai compatibil cu natura poporului român. Ei afirmã cã doar credinta ortodoxã duce la mântuirea sufletelor. Totusi... sã nu împãrtim noi locurile Raiului, sã lãsam asta în seama Dumnezeului Atotputernic. Sã nu uitãm cã Dumnezeu nu poate fi posedat, sechestrat de anumite grupuri sau persoane, ci El este Posesorul. Crestinul catolic trebuie sã stie cã dragostea trebuie sã rãmânã cu toti si pentru toti, fãrã ca credinta noastrã sã fie obiectul negocierii. Noi putem convinge pe cineva doar prin viata noastrã care este credinta autenticã si nu prin sterile argumentãri sofiste, deoarece noi urmãm îndemnul Domnului care ne-a spus: „lumea sã vadã faptele voastre” (Mt 5, 16).
Ajutã-ne Doamne Isuse prin mijlocirea Maicii Sfinte sã nu ne îndoim niciodatã de credinta noastrã. Dã-ne puterea sã putem spune într-un glas „CREDINTA NOASTRÃ ESTE VIATA NOASTRÃ” si fã sã disparã dezbinarea dintre noi.
Suntem gata sã renuntãm la orice, dar nu la risipirea unui tezaur câstigat cu atâtea greutãti pe care martirii nostrii l-au zidit cu viata lor. „Binecuvântatã esti tu, Bisericã Greco-Catolicã curãtatã prin focul suferintelor. Tu ai trecut prin apa botezului, iar acum treci prin focul suferintelor, dar într-o zi vei ajunge la pace”.
Eugen IVUT,